„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

sâmbătă, 9 mai 2009

Variaţii în jurul unui vechi iaz

Ne bucură că dintre cei relativ noi în haiku apar nu doar participanţi de valoare în concursuri, ci şi persoane dornice să-şi aducă aportul la susţinerea activităţii de zi cu zi a site-ului. Virginia Popescu a tradus azi un articol din revista PLOC! pe care vi-l punem la dispoziţie.

*

PLOC ! A apărut nr. 5 al revistei de haiku – aprilie 2009

Din sumar spicuim :

- variaţii în jurul unui vechi iaz – Martine Hautot ;
- haiku-uri ;
- senry-uri ;
- haiku-ul, o poetică a spaţiului, (eseu), Olivier Walter;
- o mică plimbare pe la antici ;

*

Variaţii în jurul unui vechi iaz


MARTINE HAUTOT


Plecând de la haiku-ul cel mai vechi pe care-l cunoaştem, compus de Bashô în secolul al XVll-lea, îmi propun să studiez cum este reluată aceeaşi temă, modificată sau parodiată de mai multe generaţii de haikişti, pentru a ajunge până la noi, fără să se poată determina cu uşurinţă, la fiecare revenire a temei, partea de intenţie proprie autorului de anumite reminiscenţe sau de o oarecare impregnare.


Pentru aceasta adopt traducerea lui Maurice Coyaud, însoţită de pronunţia romanizată curentă, căci ea permite comparaţii mai precise, traducerea putând să se îndepărteze în mod artificial sau să apropie anumite formulări.


Vieille mare –
grenouille saute
bruit de l’eau

Vechiul eleşteu –
broasca sare
zgomotul apei


Prima reluare a acestui haiku, după câte ştiu eu, se întâlneşte la Buson, un secol mai târziu. Haiku-ul său începe la fel : Vieille mare / vechiul eleşteu şi se termină în egală măsură, printr-o evocare a apei : Pluie glacée / ploaie rece ca gheaţa. Dar versul central este surprinzător şi nu este conform convenţiilor poetice.


Vieille mare –
savate coulée au fond
pluie glacée

Vechiul eleşteu –
papuc dus la fund
ploaie rece ca gheaţa

Nu e nicio îndoială aici, reluarea este voită. Buson îşi persiflează elegant maestrul. În alte haiku-uri, intenţia este mai puţin manifestă. În acesta :


Grenouille bondit
d’une longue robe de cérémonie
le pan

Broasca sare –
cu o mantie lungă de ceremonie
păunul

Avem desigur broasca şi mişcarea dar lipseşte eleşteul şi zgomotul, mai ales o curioasă imagine antropomorfică, cu totul străină spiritului lui Bashô, în timp ce în celălalt regăsim mişcarea, zgomotul şi chiar ideea de vechime, dar nici urmă de broască şi de eleşteu.


Şi mai ales, e vorba acolo de o dramă minusculă a cărei observaţie nu ne conduce obligatoriu la meditaţie.


Vieux puits. Un moustique
un poisson bondit, le happe
sombre nuit

Vechiul puţ. Un ţânţar
un peşte sare, îl înhaţă
noapte întunecoasă


În aceste două exemple, trebuie oare să vedem o reminiscenţă a haiku-ului lui Bashô sau pur şi simplu o legătură de rudenie printr-o observaţie atentă şi comună a naturii ? Sau trebuie să căutăm într-un fond comun ? Să nu uităm, de exemplu, că broasca este un element tradiţional al poeziei japoneze, legată de kigo-ul primăverii şi care aparţine tuturor.


Vom regăsi aceleaşi întrebări la haiku-urile lui Shiki în secolul al XlX-lea. Două încep la fel cu vechiul eleşteu. E posibil ca în epoca aceea acest început de haiku să fi devenit un loc comun.


Vieille mare –
martins-pêcheurs partis
sursauts de poissons

Vechiul eleşteu –
pescăruşii plecaţi
tresărirea de bucurie a peştilor


Vieille mare –
sur des canards-mandarins
tombe la neige ce soir

Vechiul eleşteu –
peste răţoii mandarini
ninge în seara aceasta

Dar, în timp ce primul, cum am mai văzut deja în haiku-ul lui Buson, prezintă o mică întâmplare, fin observată, desigur, al doilea ni se oferă contemplaţiei, apropiindu-se astfel de modelul său posibil.


Trecând de la primăvară la iarnă, haiku-ul s-a încărcat în plus cu melancolie sau mai precis cu acel sabi, cu atât mai mult cu cât zăpada este asociată doliului, în poezia japoneză.


Astfel, vechiul iaz / eleşteu se metamorfozează din primăvară până-n iarnă : când sugerează viaţa care renaşte, când perisabilitatea oricărui lucru, dar uneori este doar punct de observaţie. Fiecare haijin cu varianta lui, după modul de a privi devenirea iazului la un moment dat : căci şi natura se repetă de-a lungul anotimpurilor ; dar dacă viaţa omului cunoaşte aceeaşi traiectorie, privirea poetului este mereu nouă.


E tocmai ceea ce permite continuarea scrierii haiku-urilor, după marii maeştri. În epoca modernă, desigur, broasca devine mai discretă ; îi regăsim totuşi urma într-o lucrare recentă a lui Philippe Quinta :


Vieille mare –
quand donc va-t-elle
plonger la grenouille ?

Vechiul eleşteu –
când oare
o să sară broasca ?



Niciun comentariu: