„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

luni, 13 aprilie 2009

Despre natura haiku-ului (I)


Despre natura haiku-ului

Poemul haiku, originar din Japonia, se scrie cu succes într-un număr crescînd de limbi şi ţări. Deja se poate vorbi de tradiţii şi stiluri vestice, care au o valoare certă, independentă de haiku-ul japonez. Unde se situează, în acest context, haiku-ul scris în limba română? Este el haiku japonez sau, mai degrabă, îşi găseşte locul între stilurile apusene de haiku? Înainte de a răspunde la acestă întrebare, deoarece la noi s-a vorbit destul de mult despre haiku-ul japonez şi prea puţin despre cel vestic, să vedem cum se autodefineşte cel mai cunoscut stil de haiku apusean, cel scris în limba engleză.


Îi mulţumim şi pe această cale domnului David Cobb pentru materialul pus la dispoziţie, cu generozitate, cititorilor şi creatorilor de haiku români. În scrisoarea însoţitoare din anul 2000, el arată că acest text nu constituie, ca poruncile lui Moise, un set de principii cioplite în piatră, ci o contribuţie la discuţia şi descrierea haiku-ului în curs de desfăşurare.


Eseul a fost publicat prima dată în revista Orfeu din Tîrgu-Mureş (redactor-şef Ioan Găbudean),în nr. 11-12/2000. Fiind destul de lung pentru spaţiul nostru, îl vom publica în două părţi. (DD)




NATURA HAIKU-ULUI ÎN LIMBA ENGLEZĂ


David Cobb


Haiku-ul este originar din Japonia, dar de la mijlocul ultimului secol a devenit tot mai popular într-un număr crescînd de limbi şi ţări. Totuşi, în mod virtual oriunde a prins rădăcini haiku-ul – şi putem include aici Japonia însăşi – oamenii au păreri diferite privind natura sa. Unii îl privesc mai ales ca pe un gen de poezie, ca pe un fenomen literar. Pentru alţii el este o sursă de inspiraţie filosofică şi, într-un fel, de mare ajutor pentru stilul de viaţă ales, posibil inspirat de Zen. În fine pentru alţii haiku-ul reprezintă fascinaţia civilizaţiei japoneze, care atrage. Cititorii / scriitorii serioşi împărtăşesc ceva din toate aceste trei puncte de vedere, dar nu este neapărat necesar.


De asemenea, noi discutăm la nesfîrşit dacă nu cumva experienţa haiku-ului japonez (definită în termeni socio-culturali, literari, lingvistici şi ambientali) nu este prea exotică pentru a fi vreodată asimilată de Vest şi argumentăm asupra presupuselor reguli japoneze de a compune haiku – deşi nici măcar în Japonia nu a fost vreodată o unanimitate de vederi privind acest lucru.


Diferiţi specialişti care au căutat să transmită tradiţiile japoneze în Vest au fost adesea destul de subiectivi în selectarea exemplelor şi interpretărilor acesora.

Aşa că este puţin probabil, acum sau oricînd în viitor, să se ajungă la un consens informat şi complet privind natura haiku-ului.


Această lipsă a consensului nu i-a împiedicat pe scriitorii apuseni să scrie haiku: ei au scris în acord cu propriile lor cunoştinţe şi intuiţii artistice, astfel încît, după patruzeci de ani se poate vorbi de tradiţii şi stiluri apusene care au o valoare certă, independentă de haiku-ul japonez. S-ar putea argumenta aici că haiku-ul apusean datorează tot atît de mult celor şase principii comune din doctrina Şcolii de poezie imagistă (vezi anexa), cît şi exemplului japonez.


Pentru a recunoaşte şi a judeca haiku-ul, următoarele criterii sînt larg răspîndite în apus, dar ele pot varia în importanţă în acord cu punctele de vedere şi interesele subiective:


A. fidelitate faţă de spiritul haiku;

B. un sens al prezenţei;

C. o sumă de reguli convenţionale de scriere, incluzînd fragmentarea;

D. natura subiectului;

E. gustul poetic;

F. sensul proporţiei şi folosirea adecvată a formei.


A) Fidelitate faţă de spiritul haiku


În acest domeniu există un acord unanim al celor cu puncte de vedere diferite: aproape nimeni nu va susţine că forma haiku-ului este mai importantă decît spiritul său.


Deci, ce este acest spirit? Printr-un fel de abandonare egotică, voluntară sau întîmplătoare, poetul de haiku devine conştient de lucruri care au un impact brutal asupra lui şi care seamănă cu o revelaţie. (Prin lucruri se înţeleg aici obiecte fizice şi activităţi însufleţite care implică un contact cu obiectele fizice şi chiar cu emanaţii şi influenţe ale acestora, cum este vremea.) Aceste observaţii vor apărea de obicei în cursul vieţii obişnuite şi în situaţiile de fiecare zi.


Adepţii Zen-ului sînt tentaţi să interpreteze aceste observaţii ca momente de satori (adică de iluminare, cînd observatorul recunoaşte esenţa vieţii). Corolarul este, pentru un adept Zen, că doar experienţe actuale pot reprezenta substanţa haiku-ului; şi acestea trebuie păstrate ca „ale momentului”, “aşa cum este el“ şi “imediat“ (fără nici o intervenţie a proceselor mentale care ar putea deforma “momentul“ în scopuri artistice).


Alţii care acordă în continuare o mare importanţă “prospeţimii“ şi “autenticităţii“ sînt de părere că orice asemănare între spiritul Zen şi spiritul haiku este nepotrivită şi nu au reţineri în a folosi “experienţe reamintite“ sau amalgamări ale experienţelor, mai degrabă decît observaţia directă şi instantanee ca inspiraţie pentru haiku. Cu alte cuvinte, dacă un lucru este plauzibil, el nu trebuie neapărat să se fi şi întîmplat. Un număr considerabil de poeţi clasici de haiku japonezi erau imaginativi – de exemplu Basho şi Buson. Şi astăzi sînt destui cei cu un gust pentru fantastic, suprarealism şi haiku SF, atît în apus, cît şi în Japonia.

Există totuşi o opoziţie evidentă faţă de versurile aforistice, didactice şi sentenţioase. Deşi forma haiku-ului a fost folosită pentru a se scrie maxime şi epigrame, acestea lezează principiul haiku-ului “infăţişează şi nu spune“.


B) Un sens al “prezenţei“


Observaţiile sînt prezentate drept cazuri, nu ca generalizări, folosind aproape întotdeauna timpul prezent, pentru a da o nuanţă de imediat şi pentru ca poetul “să fie de fapt acolo“, deşi el/ea nu îşi declară prezenţa în poem prin folosirea pronumelui “eu“ (chiar dacă nu există nici o restricţie în acest sens).


Foarte puţini scriitori îmbrăţişează punctul de vedere extrem, potrivit căruia haiku-ul este creat ideal in situ şi nu trebuie finisat; cei cu o încredere fermă în ei ca poeţi tind să fie de acord că reconsiderarea şi retuşul exagerat pot distruge farmecul ingenuu al haiku-ului, dar pentru a crea literatură, un proces mai mult sau mai puţin nedefinit de rescriere este acceptabil (cum era şi la Basho), permiţînd poetului să zăbovească asupra percepţiei originare.


Scopul este acela de a oferi cititorilor, desenînd pe schema lor proprie de experienţă, şansa de a “simţi ei înşişi în interiorul“ observaţiei şi (fără nici o explicitare a simţirilor poetului) să împărtăşească o experienţă emoţională asemănătoare celei a poetului.


În haiku-ul japonez pot exista aluzii la lucruri pe care cititorul este de aşteptat să le cunoască (motive din legene, istorie, altă literatură) – cu alte cuvinte, lucruri care sînt prin nu se ştie ce mijloace “prezente“ - dar pînă acum scriitorii de haiku în limba enleză s-au ferit să le folosească.



Niciun comentariu: