„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

miercuri, 22 aprilie 2009

ANTOLOGIE DE HAIBUN

Am primit de la Bucureşti o antologie de haibun, realizată de Magdalena Dale, Ana Ruse şi Laura Văceanu, Editura Boldaş, Constanţa. O prefaţă consistentă intitulată '' Calea spre interior'' cuprinde referiri la istoria haibun-ului, la izvoarele nipone, cu trimiteri la operele reprezentative, dar şi unele aprecieri cu privire la Societatea Americană de Haiku, la rolul acesteia în promovarea haibun-ului.Din prefaţa semnată de Vasile Moldovan, aflăm că românii scriu un haibun grav, auster, bazat pe simplitate, sobrietate, adâncimea sentimentelor, concizia exprimării, după modele sau în urma unor experimente personale. Primele haibun-uri scrise în limba română au fost publicate în revistele româneşti de haiku: Albatros, Haiku, Orion, Orfeu, şi Hermitage. Între timp, unii poeţi români au publicat cărţi integrale de haibun, alţii doar secţiuni cu această specie literară. În antologie, alături de poeţi români au fost incluşi poeţi americani, indieni, australieni.



Cornelia Atanasiu


Textul în proză evidenţiază rolul şi expresivitatea kigo-ului, care semnifică ceva, iar asocierea cu Brâncuşi se regăseşte în teoria spaţiului mioritic. E aici un mod personal de a gândi "tăcerea'' prin simbolistica operelor marelui sculptor; păsările se alungesc în cosmos, fiind contemplate de la Masa Tăcerii sau, în unele situaţii, cosmosul devine o cutie de rezonanţă pentru operele brâncuşiene :''Păsări către cer/ adunându-i pe ceilalţi-/la Masa Tăcerii'' sau ''Expune Brâncuşi-/statuile lui cântă/ cu spaţiul din jur'' (Vorbim despre un impas).



Corneliu Atanasiu


Un ţărm cu linişte, briză, iarbă uscată şi linia dominantă a toamnei, surprinsă într-o schiţă de pastel, în care antiteza e una de nivel geografic, dar şi una între naturalul firesc, efemer şi artificialul rezistent:'' Cicoare şi maci/ în iarba prăfuită-/faleza înaltă''. Nenumiţi în textele în proză, pescăruşii stau pe acoperiş, decoloraţi, resemnaţi, arşi de soare, halucinaţi şi în nemişcarea lor pare să se fi oprit până şi timpul:''Sus pe cornişă/ pescăruşi nemişcaţi-/ casa cu olane'' (Pe ţărm).



Nicolae Atanasiu


Poetul şi-a construit discursul pe baza opoziţiei exotic-autohton şi ca să fie mai convingător a concentrat în haiku-uri impresiile de călătorie. Mai întâi tulburătorul cadru nipon, unde jocul se îmbină cu graţia vegetativă, iar accesul spre miraculos rămâne deocamdată o taină:'' Spre Kiyomizu/ vântul plimbă petale-/poarta ascunsă''. De la exotismul japonez cu cireşi înfloriţi, cântec şi floare, poetul intră în atmosfera caldă a prezentărilor de carte, la Constanţa şi consemnează artistic două atribute ale simpozionului: unul afrodisiac, sugerat de gutui şi un altul care ţine de nesfârşire, de sexualizare reliefat de Marea Neagră: ''Miros de gutui-/simpozion de haiku/ la Marea Neagră'' (La Constanţa).



Jules Cohn Botea


Mai întâi îşi face un jurnal de călătorie, spre Efes, oraşul mitic din Asia, cu mult soare, palate, temple, fântâni, arcade, coloane cu capiteluri ionice sau dorice, dar un oraş mort, pustiu, care reînvie numai în viziunea contemplatorului modern: ''Singurele făpturi/ care mai apar pe străzi,/sunt doar turiştii''. Acest spaţiu cu note arhaice şi culturale este prezentat şi ca ieşire dintr-un fenomen misterios, unde timpul istoric efemer se află în opoziţie cu timpul etern al artei: ''Curge continuu/ istoria ca şi apa-/Pietrele rămân''. Pe un ton concluziv, cu aluzii la paremiologia românească, autorul lasă să se strecoare o undă de ironie şi în titlul care aminteşte de propoziţia celebră: ''Şi eu am fost în Arcadia'' (Am fost la Efes).



Ioana Bud


Un buchet de liliac, oferit de elevi, îndeamnă profesoara la meditaţie, îi răscoleşte amintirile, o emoţionează prin nota decorativă şi prin caracterul repetitiv:'' În fiecare an/răscolindu-mi amintirile,/ liliacul alb''.În reacţia copiilor , profesoara desluşeşte un cântec de adio, îşi stăpâneşte cu greu pornirea emoţională şi are revelaţia unei caligrafii secrete:'' Elevi, în brânci, scriind,/pe catedră liliac-/ profa-i priveşte''. Dar reveria este întreruptă de o furtună şi, în spaţiul exterior, dincolo de fereastră, în vegetaţia din faţa blocului, observă o idilă , care se amplifică treptat, în plan ascensional: '' Îndrăgostită,/ viţa cucerind teiul/ creangă cu creangă'' (Un buchet de liliac).



Marius Chelaru


O călătorie spirituală, cu întoarceri în timp, într-un spaţiu patriarhal, unde se află o piatră, un copac tăiat, o căpriţă şi mamaia, proiectată într-un amurg nostalgic, iar tăcerea capătă dimensiuni cosmice: ''Din mine la cer/ lunecă tăcerea ca/ lacrimi în suflet''. Inocent, copilul nu încearcă să tălmăcească în nici un fel categoria filosofică a timpului. Peste ani simte sfâşierea acestuia şi reacţia îi provoacă o mare nelinişte: ''Dinţii timpului/ încolţind în trupul meu/ muşcă tăcerea''. Într-o altă secvenţă, autorul evocă figuri rustice (Cărăbuş, ţiganul cu ceaun mare, moş Stan, fost prizonier în Siberia) şi un stol de porumbei, care se aşezau pe acoperişul casei. Prin substituţie, inima plăpândă de copil înlocuieşte habitatul de altădată: ''Hulubul şade/ pe inima mea pruncă/ tăcere uguind''. Pentru a da o anume coloratură, poetul apelează la regionalisme: moldovenismul ''hulub'' şi ardelenismul ''pruncă'' (Culoarea tăcerii).



Şerban Codrin


Dacă Şerban Codrin şi-ar fi intitulat acest haibun ''Autoportret'', ar fi fost la fel de inspirat. Textul în proză are un caracter circular, începe şi se termină cu aceleaşi elemente. Ordinea nu este întâmplătoare; amplifică treptat tensiunea emoţională, după care nota dramatică se limpezeşte. Având o anume corporalitate ca în poezia lui Nichita Stănescu, unele cuvinte pot fi privite ca obiecte care mobilează secvenţa. E un vârtej care se răsuceşte ameţitor, într-un du-te vino, fără sfârşit. Construit pe antiteza zbucium-linişte, haiku-ul aduce în prim-plan marea dezlănţuită sugerând efectele devastatoare, naufragiul, moartea. Viaţa zbuciumată şi mai apoi, liniştirea din final, amintesc de notele elegiace din poezia '' Mai am un singur dor'' de M. Eminescu (Haijin).



Magdalena Dale


Ritualul ceaiului reprezintă o invitaţie la arta de a medita pe teme existenţiale. Doar o simplă privire în ceaşcă şi memoria proustiană se pune în mişcare, oferind alte percepţii senzoriale: "Chihlimbar lichid/ cu uşor gust amărui,/samovarul plin''. Ceaşca de ceai, fără toartă, devine obiect de comunicare între îndrăgostiţii, care lasă amprente cu buzele pe marginea ceştii. Emoţia atinge cote maxime, protagoniştii închid ochii şi se cufundă în reverii, unde nota romantică este sugerată de aburii înmiresmaţi ai ceaiului: '' Doar între noi doi/ aburii înmiresmaţi,/ aceeaşi ceaşcă''. În finalul ritualului, poeta atrage atenţia asupra trăirii autentice, semnificată de ceaiul simplu cu aromă pură şi gust amărui, diferit de meniul celorlalţi care servesc ceai cu miere şi prăjiturele: ''Samovarul gol/ şi gustul stăruitor/ dulce amărui'' (Ora ceaiului).


Într-un alt haibun, poeta meditează pe tema singurătăţii, într-o schiţă de portret al bătrânului solitar, bolnav, care şi-a luat ca aliat pipa sa, iar ca spaţiu preferă stiva de lemne. Însingurarea este exprimată de metafora '' focul inimii'', preluată din folclor, semnificând mistuirea, suferinţa: ''Aprinde pipa/din focul inimii;/însingurare''. Învăluit în fum, bătrânul se pierde în negura anilor, în viaţa ceţoasă, apăsătoare, amară; fumul din pipă este o analogie a risipei propriei vieţi, iar ''stiva de lemne'' trimite la anii care s-au adunat aşa repede: ''Stiva de lemne/ în razele soarelui;/fumul din pipă''. În ultima parte a secvenţei descriptive, poeta îşi imaginează o serie de metamorfoze ( pasăre, rază de soare, fluture) care i-ar înlesni prezenţa alături de cel însingurat. Opoziţia dintre palma aspră şi vietatea graţioasă, pură, scoate în evidenţă condiţia bătrânului:'' În podul palmei/ asprite de muncă.../un fluture alb'' (Ultimul anotimp).



Angelee Deodhar (India)


Matinală, indianca Angelee Deodhar face câteva însemnări cotidiene despre lucrurile din jur: aerul rece, frunzele nemişcate, păsările liniştite, un cal, greierii, omul cu lapte, cucul indian...şi dincolo de toate acestea o durere chinuitoare exprimată într-un haiku: ''furtună cu grindină-/diagnosticul doctorului/ o piatră la rinichi'' (Trezirea).



Emilia Dumitrescu


Proza aduce multe amănunte despre noaptea de gardă, despre sfârşitul tragic al celor apropiaţi, iarna vânătă, geroasă, în care se poate visa la nisipul cald al verii, departe de atrocităţi. În primul haiku se exprimă un vis romantic, pe tema zborului şi autoexilării: ''Aripi de-aş avea/aş pribegi în zări,/ cuib să-mi fac în pustiu''. O vecină de aproape 80 de ani, inteligentă, înţeleaptă, blândă, descoperă un leac împotriva tristeţii şi anume fascinaţia naturii, încât cel de-al doilea haiku este o invocare a divinităţii: ''n-am ştiut, Doamne,/ce mult o să mă doară/ durerea lumii'' (Aripi de-aş avea...).



Adina Enăchescu


Poeta îşi aminteşte cu nostalgie de anii copilăriei, când copiii mergeau de sfântul Vasile, la bunici, să-i dea de grindă, să le spună: ''Tâta maare!'' şi să le prevadă viitorul. Uneori, bunicii au fost clarvăzători, iar obiceiul a fost imortalizat într-un haiku : '' Sân Vasile/ nepoţii daţi de grindă-/tâta maare''(De Sfântul Vasile, cu bunicii).



Ion Faiter


În prima secvenţă, autorul încadrează un pasaj descriptiv despre o zonă colinară cu case mici şi biserici, între două haiku-uri. În primul micropoem, spaţiul urban periferic începe cu un dulău roşcat care roade oase: ''Intrăm în oraş/ Pe ghenă rozând oase/ un dulău roşcat''. Cel de-al doilea micropoem este construit pe baza opoziţiei: spaţiul uranic, ascendent(grauri) şi spaţiul terestru, descendent (viile ). În timp ce graurii cuceresc înălţimile, viile îşi scutură floarea spre pământ:'' cârduri de grauri-/ către pământ viile/ scuturându-şi floarea'' (Cu trenul spre Cluj).



Mohammed Fakhruddin


Indianul preferă călătoriile lungi, viziunea cosmică (stele, lună), micile vietăţi (cucul, broaştele, greierii), briza blândă, câmpuri luxuriante, natura surprinsă în joacă. Un micropoem dezvăluie plăcerea comuniunii omului cu natura, în deplină armonie şi taină: ''I-o bucurie să te plimbi,/să priveşti, să interacţionezi cu natura;/să nu ai nicio discuţie''. Un alt micropoem e un omagiu adus în acelaşi timp omului şi naturii protectoare, simbolizată aici de ocean: ''Să rămâi ca un ocean-/bogat, vast, puternic şi activ;/provocatoare inspiraţie'' (Bucuria de a te plimba).



Petre Flueraşu


Prima secvenţă descriptivă înfăţişează cireşii, sub cerul albastru şi zborul albinelor. E un adevărat paradis, unde se poate medita în manieră coşbuciană, la o zi toridă de vară, fără pic de umbră. Un micropoem reliefează ''liniştea'' şi aspectul canicular, terestru, rustic, tinzând spre nesfârşire: ''Pe câmp linişte/ nici un petic de umbră-/ în plină vară''. Într-o altă secvenţă sunt prezentaţi cireşii, din exterior, cu scoarţa îmbătrânită, dar plini de viaţă şi de cireşe, în care poetul descoperă sângele naturii, puritatea, perfecţiunea şi bineînţeles...decorativul. Într-un haiku sunt scoase în evidenţă valorile plastice , vizuale ale fructelor şi omagiul adus naturii:'' Cireşii roşii/ pe ramurile grele-/odă naturii'' (Printre pădurile de cireş).


Un alt haibun, semnat de acelaşi autor, începe cu descrierea iernii: somnul ademenitor, liniştea naturii, urmele în zăpadă, dansul fulgilor, albul pur sugerat în mod strălucit într-un micropoem, unde cadru geografic, nesfârşit şi pur, înlesneşte deschiderea unui spaţiu oniric:'' Oceanul alb/ o mare întindere-/adormind totul'' Următoarea secvenţă este reprezentată de o desfăşurare pe verticală, o încercare temerară de cucerire a înălţimilor montane, spre soare, atitudine care trimite la mitul solar şi la calea spre cunoaştere: „Lungul drum spre vârf/ şerpuirea de gheaţă-/calea spre soare'' (Spre soare).



Ioan Găbudean


Poetul relatează despre intimitatea universului domestic, la timpul prezent, intrând în comuniune cu natura fascinantă, secretă, într-o după-amiază: pietrele albe, laleaua galbenă, apa gârlei şi curcubeul care se conturează într-un micropoem miraculos: ''Curcubeul-/ ca un arc de triumf/ peste întrebările mele'' (Aproape singur). Altădată, acesta atras de mirajul pescuitului are revelaţia unui recital poetic, în compania firelor de iarbă, care filosofează: ''Firul de iarbă-/cel mai timid filosof/ al dimineţii'' (Dimineţi cu rouă).



După câteva zile, am reluat lectura Antologiei de haibun, Editura Boldaş, Constanţa, 2008, surprins plăcut de un micropoem care schiţează portretul scriitorului George Pruteanu: ''George Pruteanu-/într-un veac dezmăţat,/cinstindu-şi neamul''.



Florin Grigoriu


Florin Grigoriu începe haibun-ul cu textul de mai sus, îl nuanţează, îl adânceşte, îl face mai expresiv,iar secvenţele în proză ţin de memorialistică şi evocă apariţia revistei universităţii ieşene ''Alma Mater''. Unele creaţii, între care şi poezia ''Troiţa'', au fost interzise de cenzură, iar poetul a sintetizat într-un haiku existenţa obiectului sacru, într-un timp nedefinit. Alături de troiţă, apare un alt obiect din acelaşi inventar -lumânarea- care sacralizează locul şi-i atribuie un rol comemorativ: ''La Troiţa de demult/pun doar o lumânare-/pentru un prieten'' (După 40 de ani).


Stela Moise

În secvenţa descriptivă, Stela Moise dovedeşte gust şi rafinament pentru ţinuturi exotice, cu urme de viking, pentru Gamble Bergen cu case vechi, voci imaginare, moara, magazinul de coloniale, spitalul, frizeria, copaci seculari, iazuri, alei, poteci, bătrânul fiord, ambarcaţiuni, tineri care înalţă vele spre larg, soare, miresme şi flori, în sfârşit un port de agrement imaginat într-un poem tanka, de o mare simplitate. Iar în final, într-un haiku este prezentat grupul statuar al vikingilor, într-o mişcare secretă, acompaniată de zgomotul vâslelor: ''zgomot de vâsle/ şi trupuri bronzate în vânt-/fii de viking''(Bătrânul Bergen).


Vasile Moldovan

Poetul face o întoarcere în timp, în preajma sărbătorilor pascale şi valorifică tema jertfei, de data aceasta Mielul de Paşte. În secvenţa narativă, ''poarta'' stă la frontiera dintre lumea profană şi lumea mitică, sacralizată, unde începe ninsoarea mieilor. Portretul tatălui este memorabil, prin izolarea lui, într-o lume în care toţi aleargă după vietăţi: buze crăpate de vânt, îngălbenite de tutun, surâs înăbuşit, are ţigara în colţul gurii - portret sintetizat şi într-un haiku dominat până la exces de alb care sugerează puritatea, senectutea şi datina cu inflexiuni religioase: ''Toate lucrurile sunt albe,/chiar şi mustaţa tatei.../Ninsoarea mieilor''.Unul dintre miei are presimţirea morţii, se împiedică, se prăbuşeşte în genunchi şi în ochii lui albaştri ca floarea de in se ivesc două lacrimi incolore. Dar jertfa mielului aminteşte de poezia ''Moartea căprioarei'' de Nicolae Labiş, unde vietatea inocentă nu se poate apăra ''La ceas oprit de lege şi de datini'', iar copilul mănâncă plângând. În finalul haibun-ului, poetul trăieşte o dramă metafizică, are revelaţia unor ochi ca două flori decolorate de in care îl privesc din farfurie şi un sentiment de regret cugetând la comuniunea oameni-miei:''Oameni şi miei-/atât de aproape şi atât de departe,/precum cerul de pământ''(Mielul de Paşte).


Alexandra Flora Munteanu

Într-o zi caniculară, poeta este martora încălcării unor interdicţii, când doi tineri pe role dispar în mod misterios din peisajul incendiar, spre lacul din grădina publică. În mod subtil, obiectivul de filmat este mutat spre malul cu haine şi sugestia are o anume expresivitate.În plan psihanalitic, lacul semnifică sexualitatea feminină, iar încălcarea interdicţiei ia forma unui viol având ca protagonişti pe cei doi tineri: ''Un ceas de pândă/le-a fost de ajuns astăzi-/lângă lac haine''( Impresie).Într-un alt haibun se conturează portretul unei fiinţe legendare care iubeşte soarele şi luna, ştie graiul păsărilor, se orientează după mersul norilor şi cunoaşte destinul oamenilor. Poeta se menţine în linia unei enigmistici folclorice exprimată într-un cântec din vechime care evidenţiază timpul misterelor, la miezul nopţii şi timpul meditaţiei, când ideile se răsucesc asemeni unui fuior de lână:''la ceas de noapte/atunci socoate-ţi gândul/fuior de lână''.Dar spaţiul e lumit, metamorfoza schimbă vorba în fapte, într-o marină marcată de solitudine, vegetativ şi necuprindere:''iarbă de mare/scăldată prin cochilii-/privire în gol''(Ghicitoare).


Radu Patrichi

În secvenţa în proză, Radu Patrichi descrie singurătatea unui bătrân, în compania câinilor de la marginea satului de vacanţă. Dacă în prima parte a secvenţei, acesta caută prietenia maidanezilor, în cea de-a doua parte rămâne un simplu contemplator al mării, după furtună, al plajei cu alge şi scoici care erau ciugulite de un grup de pescăruşi, dar şi de câteva ciori. Singurătatea bătrânului şi presimţirile sale se amplifică. Rămânând pe loc să nu le tulbure masa, mai ales că ''nu avea de ce să se grăbească'', bătrânul pare impresionat după ce o cioară alungă pescăruşii. Aceasta îl sfidează pe bătrân anticipând moartea: ''Ciugulind alge pe plajă/o cioară ţipă/ şi pescăruşii pleacă''(În plimbare).


Alexandru Pătrulescu

Atins de aşa numita''emoţie de anotimp'', poetul savurează livezile în ton bacovian, alb şi negru, urmărind nestatornicia păsărilor, exprimată într-o metaforă excepţională:''Alb şi negru.../Livada şi-a pieptănat/ pomii de păsări''.Alexandru Pătrulescu experimentează proză poetică, imaginând o povarnă, unde oamenii se adună la o ''ceaşcă de vorbă'' şi deapănă poveşti despre iepele nărăvaşe ale iernii.În atmosfera de basm, în pădure, se aude cerbul boncăluind, simbol al virilităţii, al siguranţei de sine:''Ninge...Doar cerbul/ cu grei paşi prin pădure/calm face semne''(Emoţie de anotimp).


Dumitru Radu

Un jurnal de călătorie, cu pasaje interesante, ne oferă Dumitru Radu, fascinat de întâmplare, mai mult decât de ordine. El preferă călătoria fără ţintă cu un rucsac decolorat de ploi şi de soare. Valorificând motivul ''cărării'', în textul în proză, poetul are nostalgia depărtărilor, semnificată de ''cabană'', dar pare vrăjit de ademenirea potecii de munte: ''Cabana-i departe/ printre jepi şi stânci/ispita cărării''.Uneori, obosit de civilizaţia modernă( micul ecran, neon, claxoane) preferă împărăţia unui luminiş, în contrast cu jocul umbrelor:''Freamăt de codru-/ luminiş si umbre/ pe muşchi de ferigi''(Colbul cărării).Într-un alt haibun, poetul priveşte cu entuziasm zborul graţios al fluturilor despre care aflase din literatură, artă plastică, filme, atlase, vitrinele muzeelor. În primul haiku, primăvara, contemplatorul asistă la o idilă, între un fluture şi o păpădie, care tulbură senzorialul la o primă atingere: ''Zi însorită-/un fluture atinge/ o păpădie''. Altădată, la mănăstirea Agapia Veche, se ridică din iarbă o escadrilă de fluturi care impresionează prin zborul avântat în plan ascensional, graţie şi dispariţie tainică: ''Ridicată din iarbă/escadrila de fluturi/ se pierde în crâng''. O dată cu apariţia toamnei, atmosfera e dominată de tristeţe, iar fluturii îşi lasă culoarea în frunze. Acum, micile vietăţi devin amintiri şi cei care mai rezistă, rătăcesc printre frunzele în picaj:''Cad printre frunze/rătăciţi printre ele/ultimii fluturi'' (Escadrila de fluturi).

Bruce Ross

Americanul Bruce Ross meditează în apropierea unei mănăstiri părăsite, din vestul Portugaliei. Într-o curte(spaţiul închis, sacru), poetul află despre jurământul călugărilor de a nu scrie şi a nu vorbi până când liniştea nu echivalează cu frumuseţea. Dar acest moment s-a ivit şi a fost exprimat într-un haiku bazat pe antiteza''lumină-umbră''sugerând chiliile călugărilor. Din acest habitat sacralizat răzbate afară lumina puţină amestecându-se cu umbrele: ''Lumini şi umbre/pe ziduri de piatră/ chilii de călugări''(Vechi ziduri de piatră).


Ana Ruse

Poeta schiţează un incipit în proză, făcând o scurtă incursiune în vechea mitologie greacă, incipit care prefaţează vizita la Delfinariu. După ce fixează timpul(''la prânz'')vizitatoarea surprinde în bazin, imaginea unui zbor de pescăruşi,amintind de arta poetică barbiană: ''Delfinariu-/ La prânz zbor de pescăruşi/oglindit în bazin''.Autoarea răsfoieşte jurnalul amintindu-şi că a fost invitată la aniversarea Mării Negre şi spre surprinderea sa nu l-a mai găsit la Delfinariu decât pe delfinul Mark, pe care l-a imortalizat într-un haiku. Părea neliniştit, bătea apa şi efectele erau intenţionat confuze: ''Iritat de ceva/ delfinul bătea apa/stropind-o în jur''. În finalul acestui haibun, suntem martorii unei inedite cereri în căsătorie, după ce un tânăr scoate dintr-o minge un inel de logodnă. Un haiku debutează cu o imagine care sugerează anotimpul, degradarea materiei, învălmăşeala între cer şi pământ sau dispersarea realităţii. Dar idila romantică poate fi şi un pretext de bârfă, pentru o coţofană clevetitoare: ''Zbor de frunze-/Din castan coţofana/ privind inelul''(Eros la Delfinariu).


Cristina Rusu

În haibun-ul Cristinei Rusu întâlnim elementele unei marine, în imagini vizuale şi auditive, de la simpla contemplaţie, la trăirea dramatică şi apoi la stingere.Textul în proză, explicativ până la un punct, nuanţează zbuciumul climatic dar şi sufletesc, comuniunea spaţiului neptunian, cu valuri înspumate, cu spaţiul uranic, în linia bleumarin a orizontului. Poeta ştie să privească rostogolirea valurilor, în care intuieşte curgerea inevitabilă a timpului. La orizont, peisajul este animat de pescăruşii care se odihnesc, pentru moment, pe stânci: ''val rostogolit/pe linia zării-/pescăruşi pe stânci.' 'În secvenţa următoare atinge sublimul, descriind sălbăticia oceanului şi în acelaşi timp, splendoarea magnifică a acestuia. Ritm, muzică şi cromatică, în revărsarea pe stânci, cu peşti straniu coloraţi şi în această dezlănţuire poeta desluşeşte bezna adâncurilor: ''Sub vânt şi tunet/oceanul se zguduie-/beznă în adânc''. Motivul poetic al ''insulei'' apare în finalul haibun-ului, cu o notă exotică, oferită de arborii pitici, de ţinutul virgin, deasupra căruia dansează graţios pescăruşii şi de vântul care dislocă orizontul, provocând nedumerirea: ''Vântul de apus/despicând orizontul-/perplexitate'' (Bleumarin).


Constantin Stroe

Haibunul lui Constantin Stroe cuprinde două secvenţe: în prima este înfăţişat dinamismul bunicului, vioiciunea lui, iar următoarea secvenţă reprezintă o meditaţie la mormântul acestuia, după ce un fluture alb s-a aşezat pe crucea înnegrită de vânturi. Pentru exprimarea temporalităţii se apelează la calendarul creştin:''Ziua morţilor-/pe crucea bunicului/ doarme un fluture''. Poetul are revelaţia unei dâre de lumină care se ridică la cer şi ideea înălţării devine incertă: fluture sau sufletul bunicului? Iar sălciile se cufundăîn rugă: ''Ziua Înălţării/sălciile plângătoare/se-nclină pioase''(Bunicul).


Mircea Teculescu

Evocând diferite personalităţi, Mircea Teculescu şi-a ales ca motiv poetic central, grota, ocna de sare care păstrează o parte din memoria românismului. Aproape de ocna de sare de la Telega, pe un tăpşan, s-a oprit Bălcescu, să vorbească localnicilor. Urmele, însă, sunt întotdeauna acoperite: ''sălaşul sărat/urme acoperite/iarna şi vara''. În partea a doua a haibun-ului, meditaţia are loc în spaţiul subteran, în salina de la Slănic Prahova, impresionantă prin sculpturi uriaşe cu Decebal, Traian, Eminescu şi prin crucea de sare, luminată continuu. E un spaţiu legendar menit să conserve memoria acestui popor: ''muzeu întocmit/într-o mină de sare/fără anotimp-/peticite botine/urme acoperite''(A cincea poartă).


Maria Tirenescu

Admiratoare a anotimpului toamna, Maria Tirenescu adună frunze mari şi mici, simetrice sau"strâmbe'', frunze galbene, portocalii, aurii, stacojii, maro; frunze de tei, de arţar, de cireş, de păr,de viţă de vie, căreia îi face un chip vesel, amintind de sărbătorile dionisiace. Împreună cu nepotul descoperă o frunză galbenă, melancolică, în parcul oraşului, pe-o bancă, răscolită de vânt:''Pe-o bancă de lemn,/adusă de vânt,/ o frunză galbenă''( Sfârşit de octombrie-frunze).


Ana Udrea

Poeta are predilecţie pentru spaţiul miraculos, legendar cu portrete fantastice, pentru plăsmuiri, metamorfoze, pentru naraţiunea în sine. Astfel, din imaginaţia pământeană se înalţă în spaţiul uranic, zâne înfăşurate în ceaţă: ''Zâne din poveşti.../înălţându-se la cer/ cu ceaţa verii''. În universul ficţional, o fată nefericită se transformă într-o salcie plângătoare. Acest motiv mitologic, în care s-a regăsit poeta, reprezintă punctul de plecare pentru un haiku despre senectutea necruţătoare, singurătatea simbolizată de ''marginea lacului'', degradarea fizică: ''Ninsoare în amurg-/pe marginea lacului/ sălcii cărunte''(Salcia plângătoare).


Laura Văceanu

Într-un haibun având ca titlu un regionalism din Delta Dunării(''Poroambele''), Laura Văceanu ne oferă o secvenţă din viaţa lipovencelor, care lucrau vara în grădina de zarzavat, iar toamna savurau poroambele dulci-acrişoare, acoperite cu un strat alb de pudră. Aspiraţia spre fructul magic presupunea interdicţii şi consecinţele nu erau prea plăcute: zgârieturi, înţepături, usturime la mâini şi la picioare. Acestea sterpezeau dinţii, făceau gura pungă, în apropierea unei cişmele din care curgea apa ca un murmur spre eternitate. Personificând spinii tufelor, poeta ignoră şerpii(motiv mitologic), în căutarea poroambelor: ''Bucuria spinilor-/fără teamă de şerpi/spre boabele negre''(Poroambele).


Zinovy Vayman

Poetul american este extaziat în faţa trenului săgeată cu şuierat straniu şi armonios, intrând în tunel, în faţa unei murale cu caligrafie japoneză şi a ziarului Sendai cu haiku-uri în limba engleză. Matinal ca întotdeauna, el admiră trilurile şi jocul cu umbre, suferind de nostalgia plecărilor:''Dimineaţa trilurilor/în jocul de umbre/vise de plecare''. Multiplicarea imaginii depersonalizează, până la pierderea identităţii, într-o cameră semiobscură, unde existenţa artificială este întreţinută de două oglinzi:''Camera puţin luminată/două oglinzi faţă-n faţă/ mă multiplică spre nimic''(Haibun pentru Fukushima).


Quendryth Young

Un excelent haibun scrie Quendryth Young din Australia, încadrând între cele două haiku-uri, un text în proză, sub forma unui jurnal pe teme existenţiale, închipuind peisajul devastat de erupţia vulcanică. În primul haiku este evidenţiat prin contrast drumul spre moarte(''lunga noapte'')şi incendierea văzduhului exprimată de culoarea roşie:''lunga noapte de veghe/ strălucirea roşului/ pe obrazul lui''. Din cenuşă răsar pietre funerare şi totodată o nouă viaţă care mai păstrează urmele cataclismului:''pârjolul-/toate formele/ de pietre''(După pârjol).

George Bădărău

Niciun comentariu: