„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

duminică, 29 martie 2009

Comentarii, comentarii...

Comentariile juraţilor sînt şi ele diferite, nu se suprapun, dar încearcă să vadă lucrurile din mai multe unghiuri.


*

Comentarii, comentarii...


31.

în zori aceeaşi

lumină peste lacul

din Sevastia


31 – Ar fi putut fi cel mai bun prin modul eliptic în care este construit, prin aluzia vagă în care aminteşte de mucenici. Şi, mai ales, prin felul în care, puţin ironic, vorbeşte despre aceeaşi lumină. Existenţa şi fapta mucenicilor este topită în ea, asa cum era şi înainte de a se naşte şi a o comite. Ceva asemănător într-un haiku al meu:

pe ultimul drum –

nici o notă schimbată în

cântecul mierlei


Ar fi putut fi, pentru că nu respecta regula precizată în invitaţie de participare, aceea de a folosi în text cuvîntul mucenic.

[B]

31 – 7 puncte. Haiku-ul este construit ca fiind un „după” în care doar numele oraşului (plasat în final!) luminează aluzia la povestea mucenicilor care se constituie într-o invizibilă primă parte. Plasarea „dincolo” (în timp, în înţelegere, în amărăciune) a momentului de „după” prima etapă a torturării din care creştinii au ieşit victorioşi indică o abordare elevată.

[C]

31 - Păi, nu prea-i haiku poemul acesta! (Spre deosebire de poemul cu care a fost comparat mai sus, care e, într-adevăr, haiku, şi încă unul nepereche.) Autorul / autoarea a vrut ca poemul să aibă 5-7-5 silabe – nici nu le-am numărat, e inutil! – şi în acest scop a tăiat un enunţ: în zori aceeaşi lumină peste lacul din Sevastia în trei (sindromul vierme tăiat).


Apoi, vi se pare un poem finit? Mie nu! Sintagma din Sevastia o fi evocînd mucenicii (pentru cunoscători), dar nu şi anotimpul primăvara, ca atare versul al treilea răspunde la întrebarea UNDE? – şi nu la întrebarea CÎND? Versul întîi nu răspunde nici el la întrebarea CÎND?, sintagma în zori aceeaşi fiind o generalitate. Mai rămîne versul al doilea, lumină peste lacul, care răspunde la întrebarea CE? (şi parţial la întrebarea UNDE?, fiindcă împărţirea logică a poemului ar fi fost:


în zori

aceeaşi lumină peste

lacul din Sevastia)


Dacă încercăm să completăm ce a rămas din versul întîi cu o referire la anotimp, poemul capătă conturul dorit. (Desigur, sînt multe poeme fără kigo şi fără răspuns la toate întrebările CE? UNDE? CÎND?, chiar şi eu am unele dintre acestea, dar nu e cazul aici, tema propusă fiind tocmai o sărbătoare de primăvară.)


Vă propun , dintre multe altele, următoarea formă:


nouă martie în zori— CÎND?

aceeaşi lumină peste CE?

lacul din Sevastia UNDE?,


care, într-adevăr, prin aluzia vagă aminteşte de mucenici, indică o abordare elevată şi, în plus, se apropie şi de forma haiku-ului (două imagini separate prin kireji, kigo...). De abia de aici încolo se pot face unele stilizări, ca să-i confere mai mult farmec şi spontaneitate poemului ...

(Bineînţeles, pentru numărătorii de silabe ăsta e un tristih, un haiku haiducesc sau o încercare nereuşită de 7-8-7 silabe, forma iniţială corespunzînd mai bine exigenţelor haiku-ului. Aşa o fi?)

[D]



5 comentarii:

tefta spunea...

Pot spune si eu ceva?

„Demnă de admiraţie este fiinţa nestingherită de vreo urmă de îndoială”- spune celebrul poet la începutul haibun-ului său.
Mărturisesc că fiind foarte, foarte departe de acest fel de fi, admir şi caut să învăţ cât mai mult de la cineva care emană siguranţa dată de cunoaşterea precisă şi limpede a lucrurilor.
De câţiva ani mă uit cu jind la haiku-urile adevărate, la cele consacrate, la cele premiate pe la diferite concursuri internaţionale, încercând să înţeleg câte ceva din frumuseţea acestui gen de poezie. M-am bucurat mult când am găsit site-ul Romanian Kukai şi m-am bucurat şi mai mult când participanţii au optat pentru un juriu care să aprecieze haiku-urile intrate în concurs. Pentru aceasta m-am şi înscris la acest concurs.
adunare de samurai -
conversaţia lor are gustul iute
al hreanului.
Judecăţile de valoare ale juriului ne ajută să ne orientăm către formele mai adevărate de haiku. Bunăoară acum, în urma concursului din luna martie. Deşi aprecierile sunt relativ compozite ( datorate, în mod firesc, şcolilor diferite de haiku din România), învăţăturile care se degajă sunt extrem de utile. Din comentariile la acest concurs "cu tema mucenici, în oricare din înţelesurile sale şi în oricare din formele sale gramaticale", am înţeles mai bine câte ceva şi despre ingineria haiku-ului; structura haiku-ului trebuie să ţină seama de linia UNDE, CÂND, CE.
În poezia În zori aceeaşi/ lumină peste lacul/din Sevastia am greşit. Am crezut că vorbind la tema mucenici, despre lacul Sevastia + în zori+ lumină, mă încadrez în temă şi kigo- evenimentul respectiv fiind celebrat primăvara. Era un honkadori, după opinia mea, mult prea evident pentru a crea vreo urmă de confuzie. La noi, la creştini, există „o regulă” simplă. Nimeni nu mănâncă în timpul liturghiei - nici măcar cei mai flămânzi- înainte de terminarea slujbei. Iar în timpul slujbei (sau citind acasă) se face rememorarea faptelor sfinţilor zilei. Aşadar, aici aflăm PENTRU CE în acea zi de primăvară ne desfătăm cu mucenici copţi sau fierţi, cu miere din coşuri, farfurii etc. E o altă parte a sărbătorii acesteia de la începutul primăverii.
Recitind faptele mucenicilor, m-a impresionat foarte puternic, de parcă atunci citeam pentru prima oară, ceea ce s-a întâmplat în zori, după prima tortură, când mucenicii au fost găsiţi nevătămaţi. Lumina, era fără îndoială simbolul protecţiei divine, rodul credinţei lor. Am simţit că este o legătură teribilă, între atunci şi acum, dincolo de diluarea obişnuită datorată timpului, a schimbărilor, că ei/noi trecem prin aceeaşi suferinţă şi primim aceeaşi mântuire. Aceste lucruri au fost observate foarte bine de unul din membrii juriului. Şi am mai prins ceva inimă. Sigur, am greşit pentru că am vrut cu orice preţ să arăt acea continuitate, chiar şi prin modul de scriere. Acum însă am învăţat ceva. Că trebuie să fie o exprimare mai clară, mai simplă, că trebuie să foloseşti cuvântul-temă. Că trebuie să gândeşti mai logic structura haiku-ului, asigurând un poem finit. Calea haiku-ului este, cred, una din cele mai grele de urmat. Şi tocmai din acest motiv un juriu versat este un maestru nepreţuit.
Parfum de crizantemă- În vechiul oraş al Narei,
Şiruri străvechi de Budha

Aş vrea să ştiu, dacă se poate, mai explicit, ce este acela sindromul viermelui tăiat ?

Cu stimă,
Tefta Eftimie

Sorin Toma BOC spunea...

Nu sunt de acord ca nu ar fi haiku. Este. Si din cate stiu eu, haiku nu este un poem "finit", care spune TOTUL, dimpotriva, prezinta doar cateva sugestii despre ce ar trebui cititorul sa isi imagineze.

Cat despre propunerea:
nouă martie în zori— CÎND?
aceeaşi lumină peste CE?
lacul din Sevastia UNDE + CAND!,
consider ca este redundant...

Nu-i musai sa am si dreptate, dar pot avea o parere.

Corneliu Traian Atanasiu spunea...

Răspunsul la comentariile de mai sus face subiectul unui articol aflat la linkul: http://romaniankukai.blogspot.com/2009/03/cite-ceva-despre-sindromul-viermelui.html

tefta spunea...

Comentarii, comentarii…
sau Ce scriem noi şi ce înţeleg ei(japonezii)


M-am uitat puţin la premiile Mainichi 2008 şi la comentariile lor. Mi s-au parut deosebit de fascinante comentariile reprezentantului juriului- Isamu Hashimoto pentru cele două haiku-uri de pe Locul Trei.

1.
lightning-- fulger-
she sees me ea mă vede
unmasked fără mască

-- Tyrone McDonald (New York City, USA)

" Dl. Tyrone McDonald descrie inspăimântătoarea frumuseţe adevarată [zărită] in orbitoarea strălucire a fulgerului -- o excelentă bucată minimalistă. Unii s-ar putea gândi că merită chiar Locul Intâi" - spune dl Hashimoto.


Da. E o bucată minimalistă şi, fără indoială, se inţelege clar că: a.) el şi ea se află într-o cameră în perfectă obscuritate sau se află afară unde e noapte neagră; b) deşi e intuneric deplin, dânsul – precaut - poartă mască; la un moment dat, işi pierde precauţia şi îşi scoate masca, c) în acel moment lumina unui fulger luminează întreaga scenă; ea il vede fără mască şi e absolut îngrozită de frumuseţea lui. (Şoc şi pentru noi: ea nu-l cunoaştea…). Desigur, dl. Hashimoto a văzut in mod limpede că e vorba de un ninja începător care se strecoară in casa unei femei de rang înalt cu o misiune clară. Sau, că e vorba de prinţul Genji, intr-una din escapadele sale nocturne.
S-ar mai putea, totuşi, fiind vorba de un McDonald, locuitor al New York-ului, să fie descrisă una din scenele banale, cotidiene, din New York, aceea în care un personaj cu mască intră să jefuiască noaptea, o casă în care ştie că stă o femeie bătrână singură; iar femeia primeşte starea de gratie de a vedea, înainte de a păţi ceva grav, chipul angelic al intrusului…
Oricum ar fi, efectul dramatic e covârşitor. Poate că Premiul Intâi era mai potrivit.


2.
moonless night noapte fără lună
yellow light from the window lumina galbenă la fereastra
of my ex-wife's house casei fostei soţii
-- Mark Miller (Shoalhaven Heads, Australia)


"Cunoscuţii dlui Mark Miller sunt la curent sau nu cu acest divorţ, dar fosta sotie nu pare deloc fericită, dupa lumina galbenă plăpândă din fereastra sa. Cuvântul cheie este "galben". Daca s-ar fi pus oricare altă culoare, echilibrul poetic ar fi fost compromis".- spune dl.Hashimoto.

Din nou, dl Hashimoto face un comentariu extrem de interesant. Astfel, noi învăţăm cum poate un singur cuvânt, o culoare, să lumineze sensul unui haiku. Comentatorul japonez ştie că lumina galbenă a unei ferestre e simbolul tristeţii. Într-o noapte fără lună. Şi tristeţe trebuie să fie, de vreme ce femeia a rămas singură, după separarea cu acte, de soţul dânşii. Înţelegem clar că femeia divorţată în Japonia e tristă iar tristeţea ei se concretizează în aprinderea luminii galbene în casă, noaptea.
Cu mintea noastră occidentală, sufocată de dominaţia raţiunii ( datorită preponderenţei emisferei stângi în viaţa de zi cu zi), am fi putut gândi că australianul, proaspăt scăpat dintr-o neplacută căsnicie, e puţin cam “dus” dacă n-are altceva de făcut decât să bântuie în nopţile fără lună, prin preajma casei fostei soţii ca să constate nefericirea ei. Unii l-ar putea bănui chiar de o uşoară răutate. Şi iarăşi e puţin ciudat că lumina aia galbenă, zărită într-o noapte de catran, nu poate fi îmbietoare pentru călătorul neobosit ci, doar tristă.
Iata ce alunecări s-ar putea face de la sensul adevărat al unui haiku, din neştiinţă. Dacă nu ar fi fost acest comentariu al unui juriu avizat, s-ar fi dus naibii echilibrul haiku-ului cu pricina.

Anonim spunea...

Domnule Boc,

Sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră : haiku-ul nu este ceva finit, e o invitaţie asemenea unei ferestre deschise. Nu am auzit de regula „unde, când, ce”, dar nu poate produce decât simple propoziţii logice, banale, prozaice. Haiku-ul domnului Atanasiu dat de exemplu drept „nepereche” nu răspunde regulii de mai sus: ar fi două „ce”-uri – ultimul drum (ce minunat de vag!) şi cântecul păsării, într-un neprecizat „unde” şi „când”.