„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

vineri, 21 noiembrie 2008

ION UNTARU - "Păsări şi cuvinte"


Antologia lui Ion Untaru cuprinde mai multe volume de poezie haiku şi un Cuvânt înainte, purtând semnătura lui Vasile Moldovan, specialist în texte de sorginte japoneză. Aflăm că autorul este un spirit însetat de real, o fire poetică de o mare sensibilitate, care se raportează la natură şi societate, la viaţă şi la moarte. Un alt interpret, Ioan Găbudean, remarca în micropoemele lui Ion Untaru, puritatea imaginilor, rigoare, sensibilitate.În volumul "La cules de stele", primăvara, profanul se îmbină cu sacrul într-o imagine pură, solemnă:" Primăvară-/îngerul Domnului/împodobeşte caisul". Pe un lac se văd câteva lebede, pline de gingăşie, graţie , care invită la meditaţie. O alegorie înfăţişează adolescenta, într-o postură carnavalescă, în faţa unei oglinzi, simbolul conştiinţei, unde cireşele îndeplinesc o funcţie ornamentală, conferind peisajului interior o pată de culoare: " În faţa oglinzii/cu cireşe la urechi,/adolescenta."Într-un micropoem, poetul imaginează idila ca în negativul unui film, surprinzând intimitatea dincolo de constituţia materială, în imperiul umbrelor: " Logodnici pe punte/umbrele lor/îşi dau mâna." Din atmosfera cinegetică se reţine evenimentul tragicomic al vânătorului cuprins de furia apelor, în timp ce câinele recuperează doar pălăria: "Vânător la apă/ câinele/ cu pălăria în gură".Într-un alt haiku, poetul surprinde imaginea unei fete la izvor, care, împreună cu ulciorul, sugerează un fenomen de continuitate, de alungire a materiei: "Izvor şerpuind/ fată cu urcior/ umbră alungită".Un răsărit de soare este imaginat ca un incendiu cosmic, menit să mistuie simbolurile gingăşiei vegetale; o clipă ucigaşă iminentă:" Răsare soarele/tufele de muşcate/ iau foc".Deşi materia se degradează, construcţiile se prăbuşesc, gardul -simbolizând frontiera dintre două lumi- putrezeşte, de undeva se iveşte un element al perpetuării vegetative:"Casă veche/ în gardul dărăpănat/ a răsărit un nuc." Altădată, dintr-o cruce veche, s-a ivit un lăstar plăpând. Actul creaţiei are o notă angoasantă, surprinzând neliniştea poetului, tulburat în faţa hârtiei de scris, conştient de importanţa ceremonialului artistic:"În faţa colii albe/toate gândurile/ se sperie."O atmosferă la fel de tristă, întâlnim într-un alt micropoem când, după dezlănţuirea furtunii, comuniunea om-natură are loc pe un ton firesc, înţelept, după ritualul pescăresc:" Furtună-/bătrânul stă de vorbă/ cu marea".Altădată, conversaţia are loc într-un spaţiu terestru, dominant romantic, interlocutorul fiind o vietate simpatică, puţin gălăgioasă, cu har muzical:"Noapte cu lună/ bătrânul şi greierele/ stau de vorbă".Într-un cadru la fel de romantic, este surprinsă o idilă, unde îndrăgostiţii, fascinaţi de iubire îşi uită lumea şi plutesc într-un univers imaginar, plin de tandreţe:"Barcă pe lac/ doi îndrăgostiţi/ ies din lume".De la marea fără capăt, cu bărci autentice, se ajunge la universul acvatic, improvizat, puţin artificial, cu obiecte din recuzita origami: "Ploaie de vară/bărcuţele de hârtie/umplu şanţul".Natura vine de multe ori în sprijinul omului. Atunci când tehnica modernă se află în impas, omul apelează la obiectele cosmice, eterne, care îl ajută să nu întrerupă creaţia artistică:"Pană de curent/scriu mai departe/la lumina lunii". Analogia femeie-salcie nu este nouă, dar ingeniozitatea poetului pare surprinzătoare, atunci când sugerează liniştea deplină, în concordanţă cu vestimentaţia funerară:"Salcie plângătoare/femeie în doliu/ tăcere".Invadarea viei de către grauri are o explicaţie de natură fiziologică, subliniată printr-un limbaj simplu, constatativ, descriind fenomenul ca un apanaj al senectuţii:"Graurii în vie/bătrânul paznic/ a adormit".Un grup statuar semnifică sigurătatea,ruina tristeţea, trimiţând la stâlpii cu felinar, de altădată. Nemişcarea amplifică dezamăgirea celui bătut de soartă care îşi află sprijinul într-un animal credincios:"Lampadar solitar/rezemat de stâlp/ cerşetor cu câine".Poetul priveşte cerul, căutând steaua destinului,în timp ce în jur miroase a lemn proaspăt, pentru coşciug, iar ceva mai încolo, ochiul surprinde degradarea tehnicii moderne, aflată la discreţia micilor vietăţi:"Cimitir auto/pe bancheta galbenă/ o şopârlă".Aceleaşi note romantice, într-un micropoem, în care melancolia este sugerată de natura moartă şi de un decorativ al interiorităţii:"Melancolie-/ natură moartă/ cu flori interioare". Niciodată, comunicarea nu se desfăşoară aşa cum am fi vrut. Mereu intervine ceva în canal, care împiedică finalizarea unui act, chiar dacă este vorba de un banal cuib de viespi:"În cutia de scrisori/ telegrama/ dar şi cuibul de viespi".Volumul "Prepeleac de lună" începe cu un excepţional poem care semnifică inocenţa, puritatea ca atribut al materiei, dar şi al reflecţiei, în aceeaşi stare de visare, odată cu răsăritul lunii:"Răsare luna/ copilul întinde mâna-/şi umbra la fel".Actul mimetic este unul inconştient, dar contribuie la socializarea tabloului, altădată aglomerat cu obiecte parnasiene- ziduri,case, statui reci, colţuroase, iar afară ploaie şi zloată. Într-o secvenţă se stabileşte un raport între brumă şi greiere, cu finalităţi tragice:"Peste prima brumă/ ultima jelanie/ a greierului".O altă antiteză se prefigurează între salon şi bufniţe, simboluri ale singurătăţii.La ora ceaiului casa, care, în mod obişnuit,aduna lume la vechiul ritual, este acum solitară, asediată de păsări de noapte:"Salon părăsit/la ora ceaiului/bufniţe la geamuri".În compania motanului, bunicul are revelaţia Sărmanului Dionis şi meditează alături de motanul personificat, pe teme existenţiale, în universul domestic, reprezentat în primul rând de prispă:"Bunicul pe prispă/alături motanul/amândoi pe gânduri".Nesiguranţa nevăzătorilor, şovăiala în deplasare este exprimată metaforic printr-o punte şubredă, imaginară.Deşi se deplasează, fiecare merge în el însuşi, evaluând cu tristeţe dezechilibrul:"Punte şubredă/unul către celălalt,/doi nevăzători".O altă secvenţă pare luată direct din La Fontaine care înfăţişează într-o fabulă un greiere, un fel de haimana simpatică,întristat la venirea iernii:"Vine iarna/ greierele îşi pune trist/chitara în cui".Uneori oamenii nu au nevoie de cuvinte pentru a comunica, în cazul unor iubiri devastatoare sau în cazul unei singurătăţi apăsătoare.Doar sufletele se află într-un dialog imaginar:"Noi doi pe bancă/sufletele noastre/vorbindu-şi în tăcere". Preluând din mitologie motivul pescuitului lunii, poetul înfăţişează încercarea temerară cu final prevăzut- luna continuă să plutească nestingherită pe ape:"Noaptea la pescuit/scăpată din năvod/ luna pe ape".Animalizarea omului sărac, metamorfozat din cauza condiţiei umile, îl obligă să caute permanent soluţii de supravieţuire, cum ar fi pelerinajul la containere:"Cerşetor şi câine/caută împreună/prin gunoaie".Deşi intemperiile s-au dezlănţuit, macii dau foc deodată câmpului, sugestie provenind din culoarea roşie a graţioaselor petale:"Plouă liniştit-/holda de maci/dă foc câmpului".În timp ce cocorii migrează, oamenii suferă în lipsa aripilor, care au o semnificaţie deosebită -imposibilitatea atingerii unui ideal şi condamnarea la condiţia terestră:"Se duc cocorii/rând pe rând/unde sunt aripile noastre?".În volumul "Inscripţie pe bobul de orez", oglindirea în propria -i conştiinţă, simbolizată de apa din iaz, este întreruptă de intemperii, care modifică profilul, odată cu căderea primilor stropi:"Primele picături/îmi tulbură chipul/ în apa iazului".Ca orice amintire, imaginea mamei este evocată cu nostalgie, sub forma unui tablou vechi,prăfuit, în care se află un chip mereu tânăr:"În tabloul prăfuit/chipul mamei/rămas tânăr".Uneori suferinţa adună fiinţele aflate în impas, care încearcă să se înţeleagă prin gesturi, prin mişcări ritualice,aşa cum se întâmplă cu doi pisoi fără mamă, surprinşi într-un cadru plin de tandreţe:"Pe şanţul verde/doi pisoi fără mamă/nu mai sunt singur".Universul vegetal trece prin ciclurile temporale aflate într-o alternanţă permanentă-viaţă/moarte.A fost ales ca simbol salcâmul, care are rădăcini adânci şi semnifică rezistenţa în timp.Din fibra salcâmului tăiat pentru foc ies veşnic muguri:"Din salcâmul tăiat/pentru lemne de foc/mereu muguri noi".Un alt micropoem sugerează decepţia, provocată de un cataclism natural, sau social,cu sfârşit tragic, din care nu rămâne decât barca goală, trimiţând la sexualitatea feminină:"După furtună/în larg/ barca goală".Conştient de trecerea timpului, poetul îşi imaginează permanenţa, pe care încearcă să o descopere în diferite mărci ale habitatului. Cu amărăciune constată continuitatea:"Bătrânul/privindu-şi casa-/o să rămână după mine".Pornind de la viziunea pascaliană" Omul e o trestie gânditoare", eul liric imaginează un spaţiu acvatic cu analogii misterioase:trestii-lumânări -gânduri, aflate într-o ciudată pâlpâire:"Trestii pe lac/lumânări pâlpâind/gânduri nedesluşite".În câteva rânduri, poetul apelează la mitologia populară românească şi valorifică într-o manieră personală motivul crengii de brad, prezent în toate momentele cruciale ale vieţii.Aici, elementul vegetal sugerează prospeţimea naturii dar şi pe cea sufletească, avându-şi un corespondent de taină în puritatea zăpezii:"Prima zăpadă/sufletul se primeneşte/ creangă de brad".În alte poeme se apelează la tehnica modernă a colajului, care evidenţiază contemplaţia şi efectele sale, exprimate cu mare economie de mijloace artistice:"Baracă de scânduri/ singurătate-/meditaţie".O confesiune dezarmează prin simplitate, uşoara ironie şi ton exclamativ, reliefând în tonuri alb-negre, condiţia existenţială, cu trimiteri la spaţiul oniric:"Ziua gânduri/noaptea coşmaruri-/nu mai lătra Grivei!".Beţiile dionisiace au din când în când deznodământ tragic, localul este privit ca un teatru de luptă, unde cineva trebuie să joace rolul învinsului.Şi totul se află sub semnul implacabil al destinului:"Mesenii beau/moartea pândeşte/unul din ei va cădea".În unele secvenţe filmice, suprarealiste, desluşim singurătatea şi asprimea vremii, care conturează şi întreţin starea de agonie, cu tendinţe de permanentizare, în spaţiul social:"Iarnă friguroasă/ muribund în agonie/nimeni".Motivul casei izolate, atât de întâlnit în haiku-ul clasic, dar şi în simbolismul european, închipuie acum o" haltă terminus", unde se sfârşeşte calea destinului, în faţa porţii- un fel de frontieră între două lumi:" Casă izolată-/drumul se opreşte/chiar la poarta mea".Volumul "Păsări şi cuvinte" debutează cu un haiku graţios, care încearcă să releve cele două feţe ale existenţei umane-copilăria şi senectutea, prima fiind exprimată metaforic, cea de-a doua simbolic:"Pădurea copilăriei/plină de mlădiţe/eu,de riduri".Un blitz surprinde degradarea materială, de o copleşitoare tristeţe, asupra căreia camera de luat vederi întârzie timp îndelungat, reliefând gardul, casa şi cireşul:"Prin gardul rupt/o casă părăsită/ şi cireşul uscat".Într-un micropoem, poetul îşi imaginează bunica stând la coadă-probabil la cea a destinului- cu o pălărie care o face să pară aristocrată, în compania celor doi fluturi, aducând o notă de gingăşie, de frumuseţe, ca într-un tablou impresionist.În altă parte, peştele,obligat să trăiască într-un mediu neprielnic, surprinde pentru ultima oară fascinaţia naturii. În ochii lui seninul cerului începe treptat să se tulbure:"Peşte pe nisip/În ochii lui/moare azurul".Acestea sunt doar o parte din micropoemele selectate din antologia lui Ion Untaru, pe care mulţi dintre apropiaţii lui, o răsfoiesc, încet, cu mare curiozitate.

George Bădărău


(recenzia este luată de pe blogul domnului George Bădărău - Noua literatură românească cu acordul autorului)

Niciun comentariu: