„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

luni, 28 iulie 2008

POEMUL HAIKU ÎN ROMÂNIA - Vasile Moldovan (discurs ţinut la Tokyo, Japonia în septembrie 2007 la cea de-a patra conferinţă World Haiku Association)

ÎNCEPUTURI

În România, primele preocupări pentru cunoaşterea poeziei nipone datează din perioada de consolidare a statului naţional român. În anul 1878, la sfârşitul Războiului de Independenţă, domnitorul României, Carol I a primit din partea unui prinţ japonez două documente, unul scris cu litere latine, altul cu ideograme. Ambele conţineau versuri. Calitatea hârtiei şi fineţea caligrafiei au stârnit curiozitatea tânărului suveran. Pentru descifrarea acestor mesaje stranii, el s-a adresat savantului Bogdan Petriceicu Haşdeu, directorul Arhivelor Statului. Haşdeu i-ar fi spus domnitorului Carol: „Sire, din câte îmi dau seama e vorba de mici poeme, pe care însă nu le pot descifra singur. Mă cunosc cu un grădinar chinez. Daţi-mi un răgaz să-l găsesc şi să tălmăcim împreună mesajele.” Savantul român avea să constate cu surprindere că textele respective, deşi scrise cu ideograme chineze, erau poezii nipone, tanka şi haiku.

Doi mari poeţi ai epocii au fost vădit influenţaţi de exotismul poeziei extrem orientale. V. Alecsandri îi mărturisea prietenului său I. Ghica, în mai multe rânduri prim-ministru al României, că intenţionează să călătorească în Japonia, fascinat de pictura şi poezia acesteia. Starea precară a sănătăţii şi sfârşitul prematur l-au împiedicat să ajungă în Ţara Soarelui Răsare. Spre apusul vieţii şi-a dat capodopera carierei sale literare, volumul „Pasteluri”. V. Alecsandri a creat pastelul în literatura română inspirându-se din poezia chineză despre natură şi din haiku-ul japonez. El citise poezie niponă în traducere franceză, în timp ce lucra în capitala Franţei ca diplomat.

Tot la Paris intră în contact cu literatura japoneză un alt clasic al literaturii române, Al. Macedonski, de la care ne-au rămas în manuscris patru haiku-uri în limba română. El a ridicat pe cele mai înalte culmi o formă fixă de poezie, rondelul. Capodopera sa „Poema rondelurilor”, publicată postum în 1925 cuprinde mai multe poeme despre arta şi civilizaţia japoneză: „Rondelul apei din ograda japonezului”, „Rondelul mărei japoneze”, „Rondelul crizantemei”, „Rondelul Ioshiwarei”.

După stabilirea de relaţii diplomatice între România şi Japonia în anul 1902, au loc numeroase conferinţe despre civilizaţia şi poezia japoneză, se publică numeroase cărţi de călătorie în Japonia. Multe dintre aceste lucrări conţin capitole distincte despre tanka şi haiku. În anul 1904, în revista „Evenimentul literar” din Iaşi apar primele eseuri despre tanka şi haiku. În acelaşi an, poetul Al. Vlahuţă publică în volumul „La gura sobei” eseul „Poezia şi pictura japoneză” presărat cu numeroase poeme tanka şi haiku.

Dacă de la Macedonski ne-au rămas primele haiku-uri în manuscris, Al.T. Stamatiad a publicat primele poeme haiku din limba română, 12 cu totul. Noutatea a fost atât de mare încât volumul „Peisagii sentimentale” a fost distins cu cea mai înaltă distincţie culturală a vremii, Premiul Academiei Române.

O REPLICĂ ROMÂNEASCĂ

Dar au fost ecouri şi de altă natură. Poetul Ion Pillat a reacţionat într-un chip foarte original. Cu ceva vreme în urmă, el scrisese poezia „Din samisen”, inspirată din realităţile nipone:

Munte Fuji, Munte Fuji,
Peste tine zboară norii
Berze albe, berze negre,
Cu aripile întinse

Mi se cerne lin iubirea
Pe cărări de Kumamoto,
La Kitzumo rânduri, rânduri,
Vântu-mi ninge tot trecutul.

Samisen cu două coarde,
Tremurând te-ating de tremuri,
Strună veche, suflet tânăr,
Laolaltă ni se frâng.

Lângă templul vechi din Nikko,
E un loc şi în oglinda-i,
Ca un nufăr peste nuferi,
Chipul de-aur al lui Buddha...

De data asta, s-a gândit să dea o replică românească haiku-ului nipon. Şi a creat o nouă specie, la fel de scurtă şi de concentrată ca şi haiku-ul, dar care să se încadreze esteticii europene. A scris noua sa carte, cea mai originală din toate, „Poeme într-un vers”, în ultima parte a anului 1935 şi a publicat-o la începutul anului următor. Spre deosebire de poemul haiku, poemul într-un vers poartă un titlu. Dacă haiku-ul are 17 silabe, poemul pillatian are 13 sau 14, dar dacă adăugăm silabele din titlu, de regulă foarte scurt, ajungem tot la 17 silabe. Unicul vers al poemului are, pe la jumătate, cezură subînţeleasă, marcată printr-un semn de punctuaţie sau prin spaţiu alb, ceea ce ar corespunde kireji-ului din haiku. În Cuvântul de început, Ion Pillat scrie că poemul într-un vers deşi se aseamănă cu haikaiul se deosebeşte de acesta. Replica românească a haiku-ului, scrie Ion Pillat, reprezintă:

„ Un singur vers, născut, nu făcut, purtat ani de zile adesea inconştient, filtrând ani de patimi, rezumând în el versuri multe, nescrise, şi atâtea feţe şi locuri, să ne poată reda taina călătoare a poeziei redusă la unica ei bogăţie de a fi goală şi eternă...poezia ajunsă la o asemenea despuiere dacă permite cititorului înalte delectări, îi cere în schimb o mai susţinută şi intimă colaborare. Pe cât poetul a scris mai puţin, pe atât cititorul e nevoit să citească mai mult...Un poem lung se poate citi mai repede, căci fiecare vers ajută la pătrunderea şi gustarea celuilalt. Un singur vers se vrea citit mai încet. Scrisorile se parcurg iute, telegramele însă ne opresc...”

Pomul într-un vers, specie creată de Ion Pillat constituie o pagină de istorie literară vie. El este o provocare, în sensul bun al cuvântului. Mulţi poeţi români contemporani se remarcă deopotrivă în ambele genuri: Dan Florică, Dumitru Radu, Bogdan I. Pascu, Utta Siegried-Konig, Ioan Marinescu (România), Ştefan Theodoru şi Florentin Smarandache (SUA).

TRADUCERI ŞI TRADUCĂTORI

Preocupările pentru cultivarea poemului într-un vers se manifestă simultan cu traducerile din literatura japoneză. Prima antologie de haiku a apărut în urmă cu exact 70 de ani la Cernăuţi, oraş aflat azi pe teritoriul Ucrainei. Îngrijitorul ediţiei, poetul Traian Chelariu a intitulat antologia în mod inspirat „Suflet nipon”. Prin selecţie şi calitatea traducerii, lucrarea prezenta publicului românesc în premieră chintesenţa sufletului japonez. Cartea a fost o adevărată revelaţie, astăzi numărându-se printre rarităţile bibliofile. Traian Chelaru a tradus haiku-urile din limba germană. A ţinut să respecte cu sfinţenie şi în limba română poetica haiku-ului, ca şi în japoneza şi în germană. Toate haiku-urile, cu o excepţie au transpuneri în tiparul clasic 5-7-5 silabe. Singurul poem care nu a respectat întru totul acest tipar, (îi lipsea doar o silabă) a fost „exilat” la subsolul paginii cu scuza de rigoare: „Traducerea este exactă, dar neconformă celor 17 silabe ale haikai-ului”. Această rigoare a primului traducător de haiku în limba română i-a influenţat pe poeţii de mai târziu. Majoritatea autorilor români de haiku caută să respecte cu rigurozitate tiparul clasic, adesea în dauna conţinutului.

Şapte ani mai târziu, în 1942, în plin război, Al. T. Stamatiad publică antologia de tanka „Cântecele curtezanelor nipone”. Un an mai târziu, traduce din franceză o amplă antologie de tanka şi haiku, de la începuturi până în acele zile, intitulată „Eşarfe de mătase”. Deşi apărută în vremuri neprielnice pentru literatură, „Eşarfele de mătase” au avut o bună primire din partea publicului cititor şi a criticii literare. Ca urmare a numeroaselor cronici favorabile, lucrarea a fost distinsă cu Premiul Academiei Române.

A urmat apoi un hiatus în receptarea şi scrierea haiku-ului, hiatus impus de conjunctura politică. Abia în anii 70 are loc o nouă deschidere spre lirica niponă. Într-un răstimp de un deceniu apar trei antologii, în şapte volume, de tanka şi haiku. Îngrijitorii acestora, Ion Acsan ,în prezent preşedinte de onoare a Societăţii Române de Haiku, şi Dan Constantinescu traduc, ca şi Traian Chelariu, din limba germană. Apariţia acestor antologii în tiraj de masă, produce o adevărată emulaţie în rândul poeţilor. Printre cei care au abordat haiku-ul înainte de 1989 se numără şi poeţii de recunoaştere internaţională, candidaţi la premiul Nobel, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Haiku-ul se scria încă sporadic şi cu o anumită nesiguranţă. Poeţii aveau deja modele, dar nu stăpâneau poetica haiku-ului. În pus, autorităţile din aceea vreme nu agreau haiku-ul, considerat o specie literară subversivă. Aluziile, jocurile de cuvinte le provocau oamenilor politici alergie. Aşa se face că primele lucrări în limba română apar înafara graniţelor. Prima carte de poetică a haiku-ului apare în 1963 la Viena, iar primele plachete de haiku în 1982 în Franţa, la Paris şi în 1987 la Novi Sad, în Yugoslavia.


REVISTE ŞI EDITURI, SOCIETĂŢI ŞI CENACLURI

Dar adevărata deschidere pentru promovarea haiku-ului are loc în anul 1989, când regimul totalitar a fost înlăturat. Spre sfârşitul anului Florin Vasiliu, diplomat român care a lucrat un răstimp în Japonia, a publicat lucrarea „Interferenţe lirice. Constelaţia Haiku”, o adevărată piatră de temelie pentru haiku-ul din România. Documentat direct de la izvoarele haiku-ului, eseistul român a dat o lucrare complexă, împletind istoria literară cu poetica genului. Un adevărat ghid pentru descifrarea şi scrierea poemului haiku, ghid ale cărui date esenţiale sunt pe deplin valabile şi astăzi. Unele capitole au fost preluate şi amplificate. Până la sfârşitul vieţii, exegetul român a publicat 12 cărţi de istorie şi poetică a haiku-ului. Se poate spune că poeţii români dispun de o bibliografie bogată, care îi ajută să scrie haiku în cunoştinţă de cauză şi nu „după ureche”.

În martie 1990, Florin Vasiliu fondează revista de interferenţe culturale româno-japoneze HAIKU, una din primele publicaţii de profil din Europa. La început, revista era trimestrială şi avea un tiraj de 8000 de exemplare. De câţiva ani apare semestrial, iar tirajul a scăzut sub 1000 de exemplare. Din colegiul de redacţie al revistei HAIKU au făcut parte scriitori de marcă, printre care Marin Sorescu, în perioada în care era ministru al Culturii. Colegiul de redacţie al revistei HAIKU a constituit nucleul Societăţii Române de Haiku (SRH) care a luat fiinţă un an mai târziu, la 19 martie 1991. Societatea este constituită la nivel naţional şi cuprinde în jur de 200 de membri. La scurt timp după înfiinţare, SRH şi-a constituit cenacluri şi cercuri literare în mai multe localităţi. În anul 1992 a luat fiinţă Editura HAIKU. Preţ de un deceniu această editură şi-a câştigat un bun renume, publicând câteva zeci de plachete cu poeme haiku şi poeme într-un vers, majoritatea tipărite în trei limbi: română, engleză şi franceză. După ce această editură şi-a încetat activitatea, poeta Cornelia Atanasiu pune bazele unei noi edituri specializate pe haiku, ALCOR.

Ulterior s-au constituit societăţi de haiku la nivel zonal. Prima, cronologic, dar şi ca importanţă, este Societatea de Haiku din Constanţa fondată de poetul şi graficianul Ion Codrescu, în anul 1992. În acelaşi an, apare şi revista Societăţii de Haiku din Constanţa, ALBATROS, tipărită bilingv (română/engleză).

În 1995, Şerban Codrin, un foarte bun poet, îndeosebi de tanka şi renku, a fondat Şcoala de Tanka, Renku şi Haiku de la Slobozia. Şcoala a editat timp de câţiva ani două reviste: „Orion” şi „Micul Orion”, cea de a doua fiind destinată exclusiv poemului în lanţ (renku).

La Târgu-Mureş, poetul Jean Găbudean Rivallet a fondat Clubul de Haiku „Bucurii efemere”, întrunind aproape 80 de poeţi, îndeosebi din Transilvania şi a editat două reviste, „Orfeu” şi „Imagini frumoase”, cea de a doua dedicată elevilor. Totodată el îndrumă Colecţia „Orfeu” din cadrul editurii AMBASADOR, editură la care au apărut aproape o sută de plachete de haiku, senryu, tanka şi poeme într-un vers, multe dintre ele şi în engleză sau franceză.

Reviste de haiku au mai apărut în oraşele Piatra-Neamţ şi Târgovişte. Din cele 9 periodice de haiku, trei îşi continuă activitatea şi în prezent, strângând în jurul lor cvasitotalitatea poeţilor români de haiku.


DESCHIDERI

Concomitent cu manifestarea pe plan naţional, poeţii români de haiku au căutat să se afirme şi pe plan internaţional. În numărul 1 al revistei HI, publică haiku un român din... Suedia. La scurt timp de la înfiinţare, Societatea Română de Haiku şi Societatea de Haiku din Constanţa se afiliază la Haiku International Asociation (HIA). În anul 1993, preşedintele HIA, domnul Sono Uchida se întâlneşte cu poeţii cenaclului de haiku din Bucureşti, fiind plăcut impresionat de larga răspândire a haiku-ului în Romania. La rândul lor, poeţii Florin Vasiliu, Ion Codrescu, Marian Nicolae Tomi vizitează Japonia cu scopul de a cunoaşte haiku-ul la izvoare. Vizitele se dovedesc fructuoase. Odată întorşi acasă, cei trei poeţi au împărtăşit din experienţa dobândită în ţara de obârşie a haiku-ului. Marian Nicolae Tomi a vizitat Japonia ca urmare a primirii Marelui Premiu acordat de International „Kusamakura” Haiku Competition in Kumamoto 2004. Experienţa călătoriei sale s-a materializat în cartea de haiku, tanka şi gunsaku „ Zburând spre Kumamoto” apărută la câteva luni de la eveniment. Începând din 1989, poeţii români publică frecvent în reviste japoneze de haiku – HI, Ko, Ginyu, World Haiku - ori în periodice de prestigiu cum sunt Asahi Shimbun şi Mainichi Daily News. De câţiva ani, românii sunt prezenţi şi în publicaţiile japoneze on-line specializate în haiga „See Haiku Here” editată de domnul Kuniharu Shimizu şi „ Photo-Haiku Gallery” editată de Mitty Abe.

Un an de vârf în dezvoltarea relaţiilor româno-japoneze în domeniul poemului haiku a fost 1994. În România tricentenarul Basho a avut o mare amploare. În decursul acestui an, au avut loc două consfătuiri cu participare internaţională, la Bucureşti şi Constanţa, în cadrul cărora a fost celebrat Matsuo Basho. Materialele prezentate în simpozioanele comemorative au apărut în antologia „Ocolind iazul”, editată de preşedintele Societăţii de Haiku din Constanţa, şi într-un număr special al revistei „Haiku”. De asemenea, în anul 1994, Florentin Vasiliu, preşedintele SRH a publicat lucrarea de referinţă: „Matsuo Basho – Sfântul Haiku-ului”. La concursul HIA din acel an, opt haiku-uri scrise de şapte poeţi au fost distinse cu menţiuni şi publicate în numărul special al revistei HI.

În decursul timpului, la Constanţa, oraş înfrăţit cu oraşul japonez Yokohama, au avut loc patru întâlniri internaţionale, în anii 1992, 1994, 2005 şi 2007. La acestea au participat cu totul câteva zeci de poeţi din Japonia, SUA, Australia, Austria, Croaţia, India, Republica Moldova, Noua Zeelandă, Serbia, Suedia. La rândul lor, câţiva poeţi români au participat la activităţi internaţionale în domeniul haiku-ului, în SUA, Franţa, Germania, Bulgaria, Marea Britanie, Irlanda.

La concursurile internaţionale de haiku poeţii români obţin de la un an la altul tot mai multe premii şi menţiuni. Sonia Cristina Coman, la numai 11 ani, a obţinut un prestigios premiu, urmat de altele care au făcut-o cunoscută în lume. Ea a primit titlul onorific de „ambasador al haiku-ului” şi a primit o scrisoare deschisă de felicitare din partea preşedintelui american. În prezent ea are 18 ani şi a obţinut o bursă de studii la o universitate din SUA, unde va studia timp de câţiva ani Civilizaţia japoneză. Dintre alţi concurenţi redutabili doresc să-l amintesc pe Dan Doman, care la un singur concurs internaţional a avut cinci haiku-uri premiate.
Poetul Eduard Ţară e un adevărat fenomen. De ceva vreme, el câştigă în fiecare an câte 10-12 concursuri de haiku şi tanka.

În acest an, la iniţiativa poetului Valentin Nicoliţov, secretar al SRH a fost organizat în România primul concurs internaţional de haiku. Competiţia s-a bucurat de un real succes. Ne-a bucurat faptul că am primit propuneri din Japonia, ţara căreia îi datorăm existenţa haiku-ului. Este o onoare pentru noi şi un gest de încurajare. Din cele şase premii acordate poeţilor din afara României, două au revenit poeţilor japonezi Shinya Ogata şi Ban’ya Natsuishi. E un semn că poetica haiku-ului a pătruns şi în Romania . Are loc în acest domeniu, în continuă extindere o comunicare reciprocă, gen sistemul vaselor comunicante.

Numărul mare de participanţi şi calitatea poemelor i-au determinat pe organizatori să publice o antologie cu cele mai bune haiku-uri primite în concurs, intitulată „Greieri şi crizanteme”/ „Crickets and crysanthemums”. Titlul a fost dat pornind de la două haiku-uri laureate, scrise de un japonez şi de un român.

Ultimul greier
întârzie plecarea
muribundului

Eduard Ţară - Romania


Soţia bolnavă-
cină simplă doar
cu o crizantemă

Shinya Ogata- Japan

Procedeul a fost inspiraţia de moment a traducătoarei Paula Romanescu. El vorbeşte de la sine despre puterea creativă a comunicării.

SIMBOLURI UNIVERSALE ŞI AUTOHTONE

Poeţii români au preluat multe din temele haiku-ului japonez. O probă elocventă o constituie şi titlul amintitei antologii. Dar despre greieri, de pildă, s-a scris încă de la începuturile haiku-ului românesc. Sonia Coman debutează cu placheta „Ascutând greierii”, Dan Florică îşi intitulează o carte de haiku „Greieri până la stele”, iar Şerban Codrin a scris un haiku devenit celebru, „Nopţi fără greieri”. Ioan Găbudean a publicat un amplu studiu despre prezenţa crizantemei, simbol naţional japonez, în haiku-urile poeţilor români. De asemenea uneia din antologiile realizate de cenaclul de haiku pe care îl conduce i-a dat titlul „Surâsul crizantemei”. Luna este o altă temă universală, care se regăseşte în multe dintre creaţiile haijinilor români. Acelaşi Ion Găbudean dă titlul unei antologii de cenaclu „Luna din lac”. Una din cele mai reuşite antologii ale Societăţii Române de Haiku se numeşte „Luna în ţăndări”. Titlul a fost preluat dintr-un poem de Eduard Ţară, premiat la un concurs internaţional din Japonia. Celebra broască a lui Basho a fost motiv de inspiraţie pentru mulţi dintre noi. Acest fapt l-a determinat pe Florin Vasiliu să scrie un vast şi documentat studiu intitulat „Broasca în Haiku-ul poeţilor români”, studiu publicat în volumul de critică literară „Scântei din vatra Haiku-ului”. După ce s-a întors de la Primul congres european de haiku, desfăşurat în Muzeul Trandafirilor din Germania, Laura Văceanu, preşedinta Societăţii de Haiku din Constanţa a organizat un colocviu pe tema „Celebrând trandafirii”. Şi exemplele ar putea continua.

Dar în acelaşi timp, poeţii români sunt în căutarea unor simboluri proprii. În poemele lor apar uneori noţiuni din portul popular. Dacă la poeţii japonezi întâlnim adesea kimono-ul, la cei români regăsim ia ţărănească, o cămaşă de sărbători deosebit de înflorată şi alte obiecte vestimentare tradiţionale româneşti. De asemenea , în locul templelor budiste sau şintoiste, unii poeţi aduc elemente de cult specifice bisericii creştine, îndeosebi celei ortodoxe. Dacă aceste elemente, de folclor şi de cult, sunt greu traductibile sau atunci când sunt traduse cu succes nu găsesc ecoul scontat, ele sunt importante pentru cititorii români. Implantarea simbolurilor autohtone are darul de a adapta haiku-ul la atmosfera locală. Acestea au rolul portaltoiului din grădinărit, pe care se prinde un lăstar adus din altă grădină. Altoiul şi portaltoiul se vor contopi organic, vor alcătui o singură fiinţă. O fiinţă nouă, care va fi cu atât mai viabilă cu cât părţile care o alcătuiesc sunt mai puternice. Haiku-ul e specia generică din care s-au desprins şi se vor mai desprinde zeci de soiuri. Fiecare adaptată la „solul” altei limbi.
Printre elementele care dau culoare locală haiku-ului românesc, la loc de frunte se situează teiul. Acest arbore floricol în lunile mai şi iunie este de o frumuseţe aparte. Florile sale au unul din cele mai delicate parfumuri. Eminescu, poetul naţional al românilor a cântat teiul şi îndeosebi florile sale în versuri nemuritoare. Un tei care i-a adumbrit tinereţea este vizitat în zilele noastre de mii de iubitori ai poeziei, care îl privesc cu veneraţie ca pe un monument naţional. Acest fapt le-a determinat pe poetele Laura Văceanu, Alexandra Flora Munteanu şi Ana Ruse să alcătuiască o antologie de haiku şi tanka dedicată florilor de tei, din care citez un poem de Constantin Severin:

Lui Eminescu

Atingând teiul tău
mâna mea respiră
prin mii de frunze

O surpriză plăcută ne oferă revista Ginyu, numărul 34 în care a apărut un triptic de haiku despre tei, semnat de Magdalena Dale, din care citez:

Un cântec de dor...
flori de tei risipite
în drumul nostru

Convinsă de valenţele poetice ale acestui arbore venerat de români, poeta a avut iniţiativa scrierii unei cărţi de renga al cărui „erou”(personaj, protagonist) este teiul. Cartea se numeşte pur şi simplu „Mireasmă de tei”. În convingerea noastră teiul poate deveni un drum al nostru în haiku. Unul din multele posibile. Deocamdată, în mod cert, el este un termen sezonal pentru sfârşit de primăvară şi vară timpurie.

Un termen cu un puternic specific românesc, în măsură să ne reprezinte şi printre iubitorii de haiku de pe alte meleaguri, în care acest arbore miraculos pentru noi românii este mai puţin cunoscut şi în orice caz, nu se bucură de consideraţia de la noi.

Folosind deopotrivă simbolurile consacrate ale genului (literar) şi pe cele cu specific naţional, poemul românesc de profil poate fi considerat o mică stea în marea constealaţie a haiku-ului internaţional.


Niciun comentariu: