„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

duminică, 13 aprilie 2008

Lampă în plină zi

În intenţia de a vă familiariza şi cu celelalte genuri ale poeziei nipone, publicăm eseul Manuelei Miga despre Ryōkan, călugăr şi poet zen de la sfîrşitul secololui 18. Ca de obicei, textul este scris într-un stil impecabil şi fluent, dar nu mai puţin documentat, purtîndu-ne fără grabă pe calea aleasă de ciudatul poet, o cale care ilustrează sinceritate existenţială - makoto -, o viaţă împletită intim, pînă la confuzie, cu poezia.

*

Lampă în plină zi

Manuela Miga

Ryōkan, pe adevăratul său nume Yamamoto Eizo, s-a născut într-un mic port din nord-estul Japoniei, Izumozaki, în 1758. El obişnuia să spună: „sunt un om leneş într-o epocă de pace”. Tatăl său, care avea rangul de samurai, era conducătorul satului şi preot shintoist. Eizo a frecventat „Colegiul celor trei vârfuri” condus de un literat confucianist care l-a iniţiat în literatura şi filosofia clasică chineză. Era un tânăr generos şi sociabil, naiv, introvertit şi indolent, pasionat de lectură. Din cauza lipsei de interes pe care o arăta pentru treburile publice şi a firii sale contemplative, sătenii l-au poreclit „Lampă în plină zi”.

Oamenii mă-ntreabă
ce sunt în stare să fac.
Printre trestii,
în zori, îmi croiesc drumul,
mergând unde vreau să merg.

Nedorind să moştenească funcţia tatălui său ca să medieze rivalităţile dintre concetăţenii săi, la 18 ani, Eizo intră ca novice la templul zen Kosho-ji, dintr-un sat vecin.

Dacă vreţi să ştiţi
cum am renunţat la dorinţe,
vă spun că sub cer
când ploaia cade, cade,
cănd suflă vântul, suflă.

Studiind poezia clasică chineză şi japoneză, practicând cu asiduitate caligrafia, urmează învăţăturile maestrului Kokusen la templul Entsu-ji, pe malul Mării Interioare. Au rămas de la el mostre de scriere caligrafica în stilul cursiv sōshō, precum şi multe variante ale propriilor sale poeme, multe dintre acestea fiind oferite în dar. La 22 de ani primeşte ordinaţia şi numele de Ryōkan a cărui traducere e Bun şi larg sau Mare toleranţă.

Fără valoare,
cu corpul înveşmântat
în haina căii,
aşezat pe munte privesc
cireşii înfloriţi.

În 1791, Ryōkan decide să părăsească templul şi să plece în pelerinaj de-a lungul Japoniei. El duce viaţa unui călugăr itinerant – unsui („liber ca norii şi apele”), neavând, în afara hainelor de pe el, decât o pălărie, o traistă, un baston şi un bol pentru cerşitul hranei.

Ieşind să cerşesc
orezul pentru azi
pe câmpul înverzit
am cules violete.
Ziua deja s-a sfârşit.

În bolul meu
violete şi păpădii
amestecate.
Ofrandă către Buddha
din cele trei lumi.

Pe margine de drum
culegând violete
mi-am uitat
bolul
bolul meu.

Bolul meu
l-am uitat.
Măcar să nu mi-l ia
să nu mi-l ia nimeni
sărmanul meu bol.

Stabilindu-se când ici, când colo, mereu liber, mereu simplu, el are mulţi prieteni, mai ales copii cu care se joacă de-a v-aţi ascunselea sau cu mingea.

Când cu copiii
ţinându-ne de mâini
primăvara pe câmp
culegem ierburi fragede
câtă fericire!

Are mulţi prieteni cu care schimbă poeme, cărţi, bea ceai sau sake.

În jadul dens,
în aurul acestei lumi,
la începutul
primăverii,
vino să-mi faci o vizită!

În astă lume
să mă amestec cu ceilalţi
eu nu evit, dar,
în jocul singurătăţii
sunt cu mult mai bun.

Şi animalele sunt prietenii săi. Un cunoscut a povestit: „Într-o zi, obosit de jocul cu copiii care durase toată ziua, a căzut, s-a rănit şi a trebuit să rămână să doarmă pe câmp unde lupii l-au păzit toată noaptea... În singurătatea colibei sale, păsările de pe câmp şi cele de la munte se adună la el, se aşează pe capul lui, ţopăie pe braţul său când scrie.”

Poate de aceea caligrafia sa are o graţie nemaiîntâlnită.

În 1795 se stabileşte în apropiere de satul natal într-o colibă părăsită de pe malul mării. Cineva povesteşte: „Genzan s-a dus să-l viziteze, dar el nu era acasă. Uşa, făcută din ramuri acoperite de iederă, nu era închisă. A intrat. Pe toţi pereţii erau caligrafiate poeme; citindu-le, înţelegeai că cel care le-a scris este un înţelept care trăieşte în afara lumii de ţărână. Atunci ţi se năştea în inimă un sentiment la fel de pur ca luna.”

Unii se sacrifică
pentru a elibera lumea,
pe când eu, ascuns
în coliba-mi de ierburi,
îmi cultiv trândăvia.

Iată un poem scris unei mici păsări în colivie întâlnite în casa cuiva.

Din când în când
tânjeşti după cuibul tău
de la munte.
Despre viaţa mea de dinainte
am şi eu amintiri.

Voi vreţi să aflaţi
unde se găseşte
locuinţa mea?
Ea e la est de podul
de pe Fluviul Ceresc.

Într-o zi, fratele său Yushi îl roagă să încerce să-l readucă pe fiul său pe calea cea bună. Ajuns în casa fratelui, Ryōkan nu-i adresează nepotului nici un reproş. Când lega sandalele de paie ale unchiului care urma să plece, copilul a simţit pe mâna lui o mare picătură de apă caldă. Ridicând capul, l-a văzut pe Ryōkan cu ochii plini de lacrimi şi din acea clipă şi-a îndreptat purtarea.

Toamna pe câmp
pe firele de iarbă
boabele de rouă.
Sunt lacrimile gâzelor
ce au plâns toată noaptea?

Dacă cineva
are nevoie de mine,
spuneţi-i că adun
frunze moarte-n pădurea
templului Otogo.

Unul dintre cunoscuţii săi, Kera Yoshishige, îl descrie astfel: „Silueta şi chipul său sunt acelea ale unui sfânt. E înalt, slab şi pur. Întâlnirea cu el este ca şi cum ar sosi primăvara într-o zi întunecoasă de iarnă. Dacă vorbeşti cu el îţi simţi inima purificată. Maestrul nu predică sutrele, nici nu recomandă să faci fapte bune. Aţâţă focul sau stă în zazen. Vorbele lui nu se referă la poezie, nici la morală. Blând şi destins, virtutea sa singură îi transfigurează pe ceilalţi.”

Ryōkan n-are încredere în cel ce miroase a pedant, a estet, a religios; el detestă poezia poeţilor, bucătăria bucătarilor şi caligrafia caligrafilor. Un catren scris în limba chineză - kanshi – explică libertăţile pe care şi le-a îngăduit faţă de paralelismul tonal, sintaxa particulară şi întregul set prozodic propriu poeziei chineze clasice.

Cine spune că poemele mele sunt poeme?
Poemele mele nu sunt deloc poeme.
De-nţelegi asta, doar atunci vom putea începe
să vorbim despre poezie.

Sfârşitul vieţii sale e marcat de întâlnirea cu o tânără călugăriţă, Teishin, poetă şi ea, căreia îi datorăm şi prima antologie a poemelor scrise în japoneză de către Ryōkan – Hachisu no tsuyu (Roua unui lotus), 1835.

Când eşti ocupată
trimiţi vorbă că nu poţi veni
că eşti ocupată
şi când nu eşti ocupată
nici vorbe nu-mi mai trimiţi.

Când? când? spun mereu.
Dar când cea aşteptată
în sfârşit a venit,
e aici şi o privesc,
ce oare să mai întreb?

La 73 de ani Ryōkan îşi încheie şederea în „lumea plutitoare” lăsând aceste poeme de adio:

Plecând din lume
ce
las moştenire?
Florile – primăverii,
cucul – verii,
frunzele roşii de-arţar – toamnei.

Tata şi mama
sunt acum în Paradis.
Cu gândul ăsta
plec acum să mă aşez
din nou pe genunchii lor.

Ryōkan este considerat a fi unul dintre cei mai mari 5 poeţi waka ai perioadei Tokugawa, waka desemnând poezia scrisa în limba japoneză, şi anume: poemul scurt, 31 de silabe grupate pe 5 linii în forma 5-7-5-7-7 silabe, sedōka, numit poem alternativ, scris iniţial de două persoane, format din două katauta (trei versuri de 5-7-7 silabe) întinzându-se, deci, pe spaţiul a 38 de silabe scrise pe 6 rânduri în forma 5-7-7-5-7-7, precum şi chōka, poem lung ce utilizează în număr neprecizat alternanţa de 5-7 silabe, încheindu-se cu un vers de 7 silabe.

Iată o sedōka scrisă pentru un copil care a murit în urma unei epidemii de variolă:

Deşi primăvara
în vârful pomilor
florile înfloresc,
copiii ce-au trecut dincolo,
ca frunzele toamnei,
nu s-au mai întors.

De asemenea, a cultivat şi poemul numit mai târziu haiku, 17 silabe modelate în ritmul 5-7-5. Cel mai faimos exemplu este următorul, scris în ultimele zile ale trecerii sale prin lumea iluzorie:

când cu faţa-n sus
când cu faţa în jos
frunzele toamnei cad

Ryōkan nu a întreţinut contacte cu poeţii de la curtea imperială din Kyōtō şi nici cu ocazionalii săi discipoli din capitala shōgunală, Edo. Atât prin stil, cât şi prin limbajul său poetic, el s-a vrut profund legat de prima antologie de poezie japoneză, Man’yōshū, realizată în ultimele decenii ale secolului al VIII-lea, precum şi de poetul-preot Saigyō din secolul al XII-lea şi, de asemenea, de poetul-călugăr chinez Han Shan, din epoca Tang, care l-a precedat în roata timpului cu aproape 1000 de ani. Combinând arhaismul cu un stil neconvenţional, proaspăt, Ryōkan nu poate fi ataşat unei anume şcoli, ori curent al epocii sale, lucru neobişnuit la artiştii de la sfârşitul epocii Tokugawa. Personalitatea sa ieşită din comun, precum şi particularităţile talentului său l-au îndreptat în alte direcţii, nefamiliare contemporanilor săi, deschizătoare de noi orizonturi.

Un vechi dicton japonez afirmă că zeii locuiesc în inima omului. Hirata Atsutane, contemporan cu Ryōkan, în lecţia „Despre imortalitatea pe care o dă poezia” scrie: „Toată lumea trebuie să compună poezii şi, prin aceasta, să studieze adevărul. Aceste poezii trebuie compuse aşa cum făceau poeţii din Man’yōshū, fără să se ţină seama de modelele contemporane.” El citează două waka despre care afirmă că „datorită inimii [sentimentelor] profunde” vor dura cât Cerul şi Pământul. Şi Bashō consideră că puterea creatoare fără de care nu se poate scrie nici un vers de valoare se află în inimă. În prefaţa la „Haiku-urile lui Bashō” a lui Toshiharu Oseko, un capitol este intitulat „Fūga no makoto” (fūga desemnează poemul rafinat) şi tratează despre acest înalt principiu al poeziei.

Dacă ar fi să adun sub un singur concept estetic viaţa şi poezia lui Ryōkan, acesta ar fi cu siguranţă makoto, considerat esenţial în poezie de către Ueshima Onitsura, contemporan cu Ryōkan. Makoto, tradus prin sinceritate, cuprinde kanji-ul ma – adevăr, integritate şi rectitudine morală şi koto – cuvânt, comportament. În perioada Tokugawa (1600 – 1868), makoto reprezenta însuşi spiritul poemului waka, originea sa fiind virtutea cardinală a confucianismului – ch’eng, esenţă a umanităţii şi Cale a Cerului. Cu siguranţă, Ryōkan a străbătut-o până la capăt. Fără urme, pentru unii.

În „Istoria literaturii japoneze”a lui Katō Shūichi numele lui Ryōkan nu este amintit, nici William R. LaFleur nu-l menţionează în „Karma cuvintelor. Buddhismul şi artele literare în Japonia medievală”, nici Michel Revon, nici... În „Lumea de dinăuntrul zidurilor” Donald Keene îl expediază repede, precizând că poemele „par să aparţină Japoniei mai curând decât lumii”; ele pierd prin traducere, dar nu-l impresionează nici în original. „Nu e nimic în neregulă cu acest sentiment, dar e greu să pară memorabil” susţine el despre următoarea waka:

În inima mea
câtă bucurie
primăvara când văd
păsările adunându-se
în grup şi jucîndu-se.

Criticul literar japonez Saitō Mokichi, comentând acelaşi poem, remarcă similitudinea ritmului şi melodiei cu imnurile buddhiste wasan; el crede că Ryōkan va fi apreciat în viitor şi în afara Japoniei.

O selecţie a poemelor sale a fost tradusă în engleză de către Kodama Misao şi Yanagishima Hikosaku şi publicată la Kyōtō , în 1969, i-a urmat Burton Watson cu „Ryōkan, călugăr şi poet zen din Japonia”, New York, 1977 şi Nobuyuki Yuasa „Poemele zen ale lui Ryōkan ” (1981). În ultimile decenii, poeziile în chineză au fost traduse în franceză de CHENG Wing fun şi Hervé Collet sub titlul „Ryōkan, le moine fou est de retour (Ryōkan, călugărul nebun se întoarce)”, Moundarren, acelaşi cuplu oferindu-ne şi traduceri ale poeziei scrise în japoneză, în special tanka, în cartea „Ryōkan, recueil de l’ermitage au toit de chaume (Ryōkan, culegere din coliba cu acoperiş de lut)”, Moundarren, 1994. Joan Titus-Carmel a publicat în 1986 la Paris, la Editura Verdier „Cele 99 haiku-uri de Ryōkan”. Desigur, lista nu este exhaustivă, totuşi pare puţin semnificativă dacă ne gândim că opera lui numără circa 400 poeme în chineză, peste 1400 poeme în japoneză (dintre care 150 waka de 31 de silabe cele mai admirate – compuse în stilul şi cadenţa arhaică din Man’yōshū, 90 chōka - poeme lungi şi alte genuri poetice), precum şi texte în proză.

Dacă acum trei secole o lampă în plină zi nu folosea în satul său nimănui, poate că acum, umbriţi de smogul nostru planetar, vom începe să-i simţim lipsa.


Bibliografie:

CHENG Wing fun & Hervé Collet – Ryokan, recueil de l’ermitaje au toit de chaume, Moundarren, 1994.

Cheryl Crowley – Putting Makoto into Practice. Onitsura’ s Hitorigoto, Monumenta Nipponica, vol. 50, spring 1995.

Donald Keene – World within walls. Japanese literature of the premodern era 1666-1869, Tokyo, Charles & Tuttle Company, 1978.

Kodansha Encyclopedia of Japan, Tokyo, 1983.

Toshiharu Oseko Bashō’s haiku. Literal Transliteration for Those Who Wish to Read the Original Japanese, Tokyo, 1990.

Michel Revon – Anthologie de la Littérature Japonaise des Origines au XX-e siècle, Paris, Librairie Ch. Delagrave, 1910.

Ryōkan, Zen Monk-Poet of Japan, Translated by Burton Watson, New York, Columbia University Press, 1977.

Octavian Simu – Dicţionar de literatură japoneză, Bucureşti, Editura Albatros, 1994.



Niciun comentariu: