„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

joi, 6 martie 2008

Sinteze despre haiku ale unui începător sîrguincios (I)

Dan Norea mărturiseşte că abia în toamnă a îndrăznit să scrie haiku. A participat la concursul nostru şi a făcut-o cu succes. În plus, pentru că are aplicaţie şi pentru scriitura limpede, bine formulată şi plină de miez, a îndrăznit şi aceste prime texte excelente despre cît ştie, dar ştie bine, doar din ce a învăţat aici, pe acest site, din ceea ce a găsit ca informaţie, aşa cum este ea deocamdată. O pană care să scrie cu atîta luciditate şi inteligenţă de comentator nu se naşte doar în cîteva luni, dar cei care scriu de mult, pot aborda lesne şi alte domenii.

Primăvara asta pare să fie promiţătoare.

*


Sinteze despre haiku

scrise de un începător pentru alţi începători
cu exemplificări din volumul “Marea tăcere” de Şerban Codrin


Partea I

Dacă mă simt atras de haiku, doi oameni sunt de vină – Corneliu Traian Atanasiu şi Şerban Codrin. Cărora le mulţumesc (şi) pe această cale.

Primul mi-a pus (de fapt ne-a pus, tuturor iubitorilor de haiku de pe internet) la dispoziţie materialele prezente în bibliografie, pe care le-am folosit în textul de faţă, precum şi multe altele, care m-au ajutat să-mi fac o idee generală. N-am avut acces la niciun material scris, aşa încât fără efortul asiduu al Domniei sale, informaţiile mele despre haiku ar fi fost în acest moment un mare zero. A folosit toate site-urile literare, blogurile şi forumurile posibile, iar când a simţit nevoia a creat altele noi. A organizat concursuri şi a ştiut să atragă persoane de toate vârstele. A adunat în jurul lui oameni care, utilizând internetul, să îl ajute în activitatea de promovare. A pus la dispoziţia cititorului de pe internet toate cunoştinţele pe care le avea, la propriu şi la figurat.
Al doilea, Şerban Codrin, mi-a arătat ce este cu adevărat un haiku. Nu spun mai mult, citiţi-i volumul “Marea tăcere” şi veţi înţelege. Nu am autoritatea să afirm că este cel mai mare, nu am citit destul. Dar o spun alţii care au un cuvânt mai greu decât al meu.

Exact la fel ca în facultate, am avut (de fapt consider că am în continuare) doi profesori – Corneliu Traian Atanasiu şi Şerban Codrin. Teoria şi practica. Pedagogul erudit şi poetul de geniu.

Cum nu am găsit nicăieri prezentate la un loc toate informaţiile, m-am gândit că n-ar strica să-i scutesc şi pe alţii de căutări. Pentru asta, am încercat să prezint în mod organizat tot ce am citit până acum despre haiku. Pentru a evita semnalizările de citat, precizez din start – toate exemplificările din text sunt poeme ce fac parte din volumul “Marea tăcere” de Şerban Codrin. Excepţie fac cele câteva contraexemple -semnalizate ca atare- încropite de mine.

Mai adaug un lucru. În alegerea exemplelor am avut un mare handicap – citisem în urmă cu câteva săptămâni articolul lui Dan Florică “Marea Tăcere”, un comentariu amplu al celor două capitole principale de haiku din volum, “Între patru anotimpuri” şi “Dincolo de tăcere”. Ei bine, a trebuit să depun mai întâi un efort deosebit pentru a uita conţinutul articolului. Abia după ce am reuşit m-am apucat de lucru. Altfel riscam să nu scot altceva decât o copie.


Cap. 1 – Forma, 5-7-5 sau nu


Deşi forma nu este cel mai important element, încep cu ea pentru că este cu siguranţă cel mai cunoscut.

Celebra aranjare 5-7-5 este obiectul unor dispute îndârjite. Cei mai mulţi comentatori de limbă engleză o consideră inoportună, datorită diferenţelor evidente între silabele japoneze (onji) şi cele englezeşti şi, în particular, a faptului că foarte multe cuvinte au în limba engleză o singură silabă. Drept urmare, promovează haiku-ul în formă liberă, un tristih cu o formă definită vag – scurt-lung-scurt.

Românii înclină ba într-o parte, ba în alta, ambele tabere având argumente de bun simţ.

Cei care susţin 5-7-5 afirmă că româna este cu preponderenţă o limbă polisilabică, deci se pretează mai bine decât engleza la formatul clasic. Şi că, la urma urmei, haiku-ul este o poezie în formă fixă. Fixă la propriu, deci este exclus numărul variabil de silabe.

Ca un amendament, susţinătorii formei fixe acceptă în ultima vreme o derogare – plus-minus o silabă, mai degrabă minus decât plus. Nu ştiu cine a inventat-o, mi se pare un compromis care nu rezolvă problema.

Susţinătorii formei libere au două seturi de argumente.

Unul, identic cu cel care a dus la înlocuirea versului clasic cu versul alb – nu e natural să fii încorsetat în formă, singurul care contează este conţinutul. Argumentul repetat la nesfârşit (fals după părerea mea) este: mai bine scrii un haiku bun în formă liberă decât unul prost în formă fixă. De parcă nu poţi să-l scrii bine în formă fixă sau prost în formă liberă. Substratul este de fapt viteza, prezentă în toate domeniile în epoca modernă.

Alt set de argumente ţine de globalizare – suntem din ce în ce mai apropiaţi de Occident, participăm la concursuri de limbă engleză, e imposibil să respecţi forma fixă simultan în două limbi (ba chiar în trei, dacă avem pretenţia să rămânem apropiaţi şi de japonezi). Practic se doreşte evitarea situaţiei “tradutore - traditore” existentă în poezia clasică de sute de ani.

Părerea mea este că ambele forme pot coexista, mai ales că nu te împiedică nimeni ca în limba română să scrii în formă fixă, iar când traduci în engleză să treci la forma liberă. Dar, să nu uităm, în artele plastice un student învaţă mai întâi pictura figurativă şi abia când o stăpâneşte bine trece, dacă simte nevoia, la pictura abstractă. Iată părerea lui Şerban Codrin: “Haiku este o poezie în formă fixă, pentru limba română forma fixă este 5-7-5 silabe şi nimic altceva. Dacă ştii să scrii în faimoasa formă fixă, iţi poţi permite divagaţii spre alte forme, altfel cazi direct în afara poeziei, adică scrii în formă liberă pentru că nu eşti în stare să scrii exact. Poezia şi muzica impun exactitate, libertatea este permisă numai celor care au cheltuit toate resursele exactităţii, aşadar maeştrilor.”

De altfel Şerban Codrin ne dă un exemplu în acest sens. În volumul său “Marea tăcere”, are majoritatea poemelor în formă clasică

Seară în verde –
până şi lemnul în gard
înmugureşte
(Între patru anotimpuri – Primăvara)


dar are şi secvenţe de haiku în formă liberă, intitulate ca atare

Pe marginea prăpastiei –
curcubeul
în echilibru
(Fire de praf în clinchetul vaselor – haiku în formă liberă)


Deranjantă este ambiguitatea. Când spui poezie, poate fi în formă clasică sau în vers alb. Poezii sunt toate. Dar când spui sonet, rondel, rubay, epigramă – toată lumea ştie despre ce e vorba. La haiku începe să nu mai ştie. Evident, fiecare tabără doreşte ca sub numele de haiku să figureze forma pe care o susţine. Până când se va generaliza una dintre ele, mi se pare oportun să adaugi, când e cazul – haiku în formă liberă.

În particular, la concursurile gen kukai, unde nu există un juriu cu o tratare unitară, ci votanţi sunt chiar participanţii, prezenţa simultană a celor două forme este o adevărată problemă. De aceea mi se pare indicat ca tipul de haiku să fie indicat explicit în regulament. Inclusiv acceptul de plus-minus o silabă, care să fie depunctată sau nu.


Cap. 2 - Conţinutul – fragment, expresie, juxtapunere

Un haiku trebuie sa conţină două părţi, fiecare având unul sau două versuri, aranjate 1+2 sau 2+1. În lecţiile lui Weiss sunt denumite fragment şi expresie. Personal le-aş denumi cadru şi străfulgerare. Fragmentul defineşte cadrul, scena, decorul. Expresia (sau sintagma) este partea care surprinde “clipa”, prezentul.

Făurar negru –
fac tabără în salcâmi
cuiburi de cioară
(Între patru anotimpuri – Iarna)

Pe întuneric
singură crizantema –
sting felinarul
(Dincolo de tăcere - Toamna)


Timpul “prezent” este important, Weiss insistă “haiku-ul este un poem (foarte) scurt despre ceva ce are loc acum.” O implicaţie imediată este faptul că verbele, dacă există (unul, maximum două), trebuie să fie la modul indicativ prezent sau gerunziu.
Ordinea celor două, fragment şi expresie, nu este obligatorie. Uzual fragmentul este primul

Stele absente -
cu fală intră-n oraş
un fluture alb
(Între patru anotimpuri – Primăvara)


dar valoarea haiku-lui nu este diminuată dacă este invers

Pe vechi mormântul
poetului niciun vers –
pustiu de iarnă
(Între patru anotimpuri – Iarna)


Combinaţia dintre fragment şi expresie creează ceea ce se numeşte juxtapunere. Ei bine, aici e marea artă. Relaţia dintre cele două părţi este esenţială. Aparent, ele trebuie să apară mai degrabă independente, fără o relaţie prea strânsă. Capcanele sunt multe, fragmentul şi sintagma pot fi în mod eronat:

- părţi ale aceluiaşi întreg
- una extensia celeilalte
- una o explică pe cealaltă
- cauză şi efect.

Iată un exemplu de juxtapunere nefericită, de tip cauză-efect.

Luni de secetă –
câinele zace-n curte
cu limba scoasă
(Contraexemplu)


Un aspect aparte al poemului haiku este faptul că surprinde particularul. Nu vorbim despre păsări ci despre mierle, nu despre flori ci despre liliac. La fel, nu vorbim despre un decor la modul general (aerul tare al înălţimilor) ci despre un anume loc şi un anume timp. Mai exact, un anotimp. Referinţa sezonală –kigo- este importantă, nu poate lipsi dintr-un haiku. Ea poate fi explicită

Furtuni de iarnă –
lângă vatră ţăranul
ascuţind plugul
(Dincolo de tăcere – Iarna)


sau sugerată. Aici trebuie menţionat că există o mulţime de cuvinte cheie specifice fiecărui anotimp: flori de sezon, gâze, fenomene meteorologice,

Din surpătura
de putregai şi scorburi –
un lăstar verde
(Dincolo de tăcere – Primăvara)

Cad flori de cireş –
în parc bătrâne doamne
deschid umbrela
(Între patru anotimpuri – Primăvara)

Prima ninsoare –
toporul despicând-o
cu tăişu-n sus
(Între patru anotimpuri – Iarna)


Kigo apare, în cele mai multe cazuri, în fragment, ceea ce e oarecum natural, ţinând cont că acesta defineşte de obicei “unde şi când“.

Zori de mărţişor –
din omul de zăpadă
rămâne soarta
(Dincolo de tăcere – Primăvara)

Bat la singura
casă cu lumini stinse –
amurg în viscol
(Dincolo de tăcere – Iarna)


Dar kigo poate apărea la fel de bine şi în expresie.

Rama ferestrei –
amurg pictat în parfum
de liliac alb
(Între patru anotimpuri – Primăvara)


Aici trebuie subliniat, un caz particular de juxtapunere nedorită este pleonasmul.

Seară de toamnă –
sub paşii înceţi foşnesc
frunze arămii
(Contraexemplu)


De ce pleonasm ? De ce juxtapunere nedorită ? Pentru că toamna este prezentă şi explicit (seară de toamnă – în fragment) şi implicit (frunze arămii – în expresie). “Puţinele silabe ale unui haiku trebuiesc drămuite şi folosite cu multă chibzuinţă” zice Cornel Atanasiu.

A venit vremea să vorbim despre ceea ce uneşte/ separă cele două părţi. Pauza, cezura, golul -kireji pe limba natală- este, paradoxal, un element esenţial al unui poem haiku. În practică este prezent ca un semn de punctuaţie, cel mai adesea singurul. În majoritatea cazurilor, o liniuţă. “Contactul între (versul/versurile de) sus şi (versul/versurile de) jos declanşează o erupţie, o explozie: sugestia, inefabilul poeziei. Acest spaţiu sau câmp gol e însăşi piatra de boltă a artei poetice nipone.” (Şerban Codrin).

Zori după dezgheţ -
Calea Lactee-n vârful
acelor de pin
(Dincolo de tăcere – Primăvara)


Încercaţi să citiţi fără cezură. Credeţi că e posibil ?

Să vorbim în sfârşit despre conţinutul unui haiku. La modul general, este descris un instantaneu din natură. Dar nu unul oarecare, banal, arhicunoscut, ci mai degrabă unul fugitiv, particular, surprins şi descris prin prisma propriei dispoziţii de moment. Aş spune, comparând cu artele plastice, că un haiku nu este niciodată o fotografie, ci mai degrabă un tablou pictat de un impresionist.

Străvechiul şopron
dintr-odată fericit –
un prun în floare
(Dincolo de tăcere – Primăvara)

Căzând frunzele –
în salcie numărul
stelelor creşte
(Între patru anotimpuri – Toamna)

Ziua când munţii
scufundaţi sub toporaşi –
altfel de potop
(Dincolo de tăcere – Primăvara)


Dacă natura este absentă şi sunt în schimb descrişi oameni şi relaţiile dintre ei, poemul nu mai este haiku, ci mai degrabă senryu. În cazul ăsta, de obicei e prezentă şi o urmă de zâmbet, o satiră binevoitoare.

De mult rătăcind
pe căile zeilor –
câştigul nimic
(Reculegere – secvenţă senryu)


Dar să revenim la natură. “Un haiku nu este o compunere de atmosferă, un pastel” susţine Cornel Atanasiu. Şi continuă cu citate din Manuela Miga. “Dacă prin natură am înţelege doar natură, aceasta ar implica doar o lectură „leneşă”, „săracă”, superficială, doar în registrul orizontal. Când prin natură înţelegem numai natura exterioară, arătăm cu degetul numai vârful (minuscul al) aisbergului, neglijând partea de sub oglinda apei/conştiinţei. În haiku-ul clasic, elementele naturii şi cuvintele sezonale sunt (şi) simboluri ale naturii interioare, anotimpurile sunt (şi) anotimpuri ale sufletului sau/şi ale spiritului.”.

Aş lega aceste cuvinte de ceea ce se cheamă momentul “aha!” . Cu alte cuvinte o revelaţie. În general momentul “aha!” este considerat momentul creaţiei. Dar cititorul la rândul lui poate avea sau nu momentul “aha!”. Weiss nu e de acord: “Cred că haiku-ul poate fi un instantaneu şi atât! Îmi place să-l numesc momentul “ah”. Cînd citesc haiku, nu doresc să fiu surprins sau pus la lucru. Nu doresc să petrec 3 minute încercînd să aproximez ce a înţeles poetul. Doresc să fac experienţa unei anume dispoziţii!”.
Ei bine, între cei doi o aleg pe Manuela Miga.

Pustiu de toamnă –
în chitară plesneşte
încă o fibră
(Dincolo de tăcere – Toamna)

Printre fire verzi
un pai de anul trecut –
singur bătrânul
(Dincolo de tăcere – Primăvara)


Nu credeţi că sunt ceva mai mult decât nişte instantanee din natură ?

Niciun comentariu: