„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

miercuri, 5 decembrie 2007

Interviu cu Henriette Berge care a aflat de haiku abia în iulie prin intemediul nostru


Henriette Berge, un nume un pic cam exotic pentru onomastica românească, nu prea auzise de haiku pînă în iulie. În august, lua locul doi la concursul nostru. O performanţă de invidiat care arată că anumite înclinaţii literare pot fi de mare folos pentru o evoluţie rapidă în apropierea de haiku. La fel de mult ne bucură faptul că, odată descoperită pe site-ul poezie.ro şi invitată pe grupul ROMANIAN HAIKU, a rămas o prezenţă constantă la concursurile noastre.

*

Se pare că anume antecedente, potriviri şi întîmplări care pot să apară în viaţa oricui, te-au apropiat fără să vrei de literatură. Te-ai născut – providenţial? – pe 15 ianuarie, tatăl tău era amator şi autor de poezie şi amic cu Henriette Yvonne Stahl… Ai primit acest nume ca o chezăşie a prieteniei lor, ţi-a fost cumva naşă, ai cunoscut-o mai îndeaproape, eşti o cititoare fidelă a ei?

Da, pot spune că a existat o oarecare influenţă înspre literatură, tatăl meu avea ceva talent la poezie şi aşa a cunoscut-o pe Henriette Y.Stahl, iar aceasta şi-a dorit ca eu să-i port numele şi s-a considerat naşa mea spirituală. Nu mi-a fost din păcate naşă şi in biserica. Peste câţiva ani ea a murit, aveam vreo 4 ani cred, şi nu am avut ocazia să o cunosc cu adevărat, i-am citit o parte din cărţi şi menţionez “Marea Bucurie” care mi-a plăcut în mod special.

Ai scris, cum mi-ai mărturisit de la 9 ani şi proză, şi poezie, ai participat la cenacluri şi ai colaborat la un post tv, ai obţinut şi cîteva mici premii, ce te-a determinat să laşi de-o parte aceste preocupări mai tîrziu? Ai făcut-o cu sau fără regrete?

A trebuit oarecum să renunţ o perioadă la vise, idei şi să mă sacrific, să muncesc, am avut o viaţă foarte intensă, între 18 şi 25 ani, am rămas doar cu mama şi situaţia din Romania nu era prea grozavă pentru ea, la 50 ani nu-şi mai găsea de lucru şi a trebuit să mă descurc eu cu partea economică, ca sa zic aşa, nu am mai avut chef de poezie. Probabil mulţi ştiu ce zic, când ai anumite nemulţumiri, necazuri, nu-ţi mai arde să baţi câmpii şi să umbli după cai verzi pe pereţi cu poezii sau idei ca la 16 ani.

Scrii haiku doar din iulie anul acesta. Ai aflat cumva de haiku abia atunci sau era o cunoştinţă mai veche şi te-a stimulat faptul că, întîmplător, ai dat pe internet de concursul nostru?

Am aflat despre haiku pe site-ul poezie.ro în vara lui 2007, a fost o întâmplare, apoi am primit o invitaţie să mă alătur grupului dvs. pe yahoo.

Mărturiseşti: “în legătură cu haiku-urile nu ştiu sigur în ce direcţie voi merge, dar voi continua să scriu haiku şi sper că din ce în ce mai bine.” Ţi se pare că haiku-ul se potriveşte cu viaţa ta simplă şi fericită de acum, mai mult călătorind eliberată de grijile zilei de mîine, sau este în acord cu fiinţa ta profundă, atrasă de şi atentă la tot ce pare lipsit de însemnătate, deşi, paradoxal, e plin de rost?

Haiku-ul poate mi se potriveşte, sincer nu ştiu sigur, dacă ar fi să raportez haiku-ul la adevărata mea pasiune literară (prefer chestiile dramatice) aş zice că nu, dar cu viaţa de zi cu zi şi cu momentele ei frumoase şi intense se potriveşte de minune.

Cum ţi se pare concursul nostru? Crezi că va avea el puterea de a aduna în jurul lui pe cei care au scris haiku şi înainte (mulţi dintre ei abandonînd sau lăsîndu-se pe tînjală pentru că s-au simţit izolaţi, lipsiţi de consistenţa unei legături permanente cu ceilalţi)? Ar putea fi el un mod de a rămîne un far uşor de reperat de cei care se vor lăsa seduşi de lumina lui spre un liman nebănuit?

Concursul are puterea de a ţine unită o comunitate, dar pentru cei care au abandonat creaţia poate fi greu să intre în contact cu grupul, poate mulţi habar nu au de internet şi e dificil să intre în contact cu noi, mă refer la cei mai în vârstă, nu înţeleg prea mulţi cum să folosească internetul.

Te gîndeşti la un roman în care să surprinzi diferenţele dintre România şi Norvegia care bănuiesc că ţi s-au părut mai mult decît vizibile. Ţi se pare că haiku-ul este o artă accesibilă occidentalului? Crezi că haiku-ul are vreo legătură intimă sau vreo influenţă marcată asupra vieţii celor ce-l practică?

Diferenţele între România şi Norvegia sunt ca de la cer la pământ, e o cu totul altă mentalitate acolo, dar pe acolo nu am întâlnit pe nimeni să ştie ce e un haiku, celor cărora le-am explicat au râs şi îl consideră o aiureală. Probabil există şi iubitori de haiku, dar eu nu i-am întâlnit încă. Cred că haiku-ul este “el” în sine foarte insistent, ca să zic aşa, în viaţa celor care încep să scrie haiku, ori nu-ţi place şi o laşi baltă, ori devii dependent oarecum de haiku şi scrii şi iar scrii, şi iţi place din ce in ce mai mult, creează dependenţă.

Ştiu că familia şi cunoscuţii te încurajeză să scrii, poţi fi sigură că înclinarea ta pentru haiku există, iar concursul nostru te-a ajutat să ţi-o confirmi. Îţi mulţumesc pentru răspunsuri şi îţi urez să fii mereu în frunte alături de noi.

Niciun comentariu: