„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

luni, 10 decembrie 2007

EXPLORÎND POEMUL HAIKU - LECŢII DE HAIKU PENTRU AVANSAŢI (II)

Continuăm postarea cîtorva lecţii de haiku pentru avansaţi ale prof. Ferris Gilli dinSUA. Ele au fost publicate în româneşte în revista Albatros începînd cu nr. 1, din 2004. Mulţumim pentru amabilitatea de a ne îngădui publicarea doamnei Laura Văceanu şi traducătoarei Sonia Cristina Coman.

*

Lecţia nr. 2: Dincolo de juxtapunere – spaţiul dintre părţi


mirosul maşinii noi
o pereche de vulturi trece
pe deasupra chiparoşilor

Forma este bună şi imaginea concretă este excelentă, dar acest haiku nu a atins încă forma potrivită. Faptul care îi dă rezonanţă, este un element legat de juxtapunere, care este greu de descris şi uneori şi mai greu de folosit în haiku. Voi încerca să-l explic. Mai întâi să uităm puţin de vulturi, în timp ce ne vom uita la aceste poeme de Anna Tambour:

tunet slab
un şarpe năpârleşte
în albia râului

pană de curent
broaştele proliferează
în cutia electrică

În ambele cazuri, cele două părţi ale haiku-ului sunt complet independente una de cealaltă. Tunetul este o imagine independentă care pare să fie fără nici o legătură cu şarpele în albia pârâului. „Pană de curent” şi versurile următoare sunt două elemente complet independente una de cealaltă. Problema care se pune acum este unde găsim rezonanţa adăugată acestor versuri – în spaţiul dintre cele două părţi. Tunetul slab este o imagine sensibilă, tradiţională, iar şarpele lăsându-şi pielea în albia râului este o imagine deosebită prin ea însăşi, dar aceasta este cam tot ce poţi spune despre ele.

Dar când acele imagini sunt plasate una după alta, dacă juxtapunerea este reuşită, relaţia dintre ele va fi descoperită de cititor. Prin urmare, legătura este între tunet şi şarpele din albia pârâului? Aceasta este uscată, ceea ce înseamnă că nu a mai plouat de mult. Dar tunetul slab ne indică apropiere ploii, sau cel puţin ne dă speranţa ploii. Aşa cum şarpele are o nouă piele, în care se va dezvolta, dacă binecuvântata ploaie va veni, ea va aduce cu sine şi o nouă creştere. O pană de curent este o întâmplare obişnuită, dar această idee nu este extraordinară. Sunetul broaştelor este de asemenea, un lucru familiar şi un subiect clasic al haiku-ului. Vocile broaştelor pot fi prin ele însele plăcute sau amuzante, fie ele mici sau mari. Fără ca ele să fie juxtapuse cu un alt element, nu ne putem aştepta la o înţelegere mai profundă a acestor sunete.

Ce s-ar fi întâmplat dacă primul vers al acelui poem ar fi fost „Australia.” Ar fi ajutat poemul cu ceva? Probabil că nu. Da, „billabong” este un cuvânt din Australia şi este bine de ştiut că există broaşte în „billabongs-uri. Dar broaşte sunt peste tot în lume, în pârâuri, heleştee sau bălţi. De aceea în acest haiku, nu este important pentru cititori să ştie în ce ţară se petrece. De ce are acest poem un răsunet atât de puternic? Pentru faptul că el conţine o aliteraţie minunată şi simpaticele şi rotundele vocale ale cuvintelor „boom”şi „billabong.”

Acum să ne imaginăm pe noi înşine într-un asemenea întuneric. Spre noi vin vocile broaştelor, nu numai cântând şi strigând, dar şi crescând (Ce stare de spirit se creează prin acesată juxtapunere!). Imaginează-ţi că este o noapte fără lună, neagră ca smoala şi autorul rămâne deodată fără lumună, în mijlocul unei bune lecturi. O asemenea inconvenienţă este ceva ce ţine de uman, dar nu de broaşte. În timp ce autorul aleargă căutând în jur lumină, lovindu-se de lucruri, aruncând bateriile uzate, acele broaşte se dezvoltă în al lor billabong.

Înapoi la vulturi: mirosul maşinii noi / o pereche de vulturi / pe deasupra chiparoşilor. Eu îmi pot imagina mirosul unei maşini noi şi îmi place imaginea unei perechi de vulturi. Dar văzându-le împreună, îmi venea să spun – Huh? Pentru mine, spaţiul imaginar dintre părţi, este mai mult decât o cărămidă dintr-un zid! Acesta totuşi îmi permite să privesc îndelung la poemul lui Harry Gilli şi să-i găsesc răsunetul pentru că el îmi oferă un spaţiu între părţi, pe care cititorul îl poate umple cu imaginaţia sa:

spărtură în ceaţă-
o pereche de vulturi se aşează
în vârful chiparoşilor.

Puse laolaltă, elementele devin părţi ale unei imagini mai cuprinzătoare sau părţi ale unei mici „poveşti.” Spaţiul dintre elemente, ceea ce nu este „spus,” permite cititorului să devină partener al autorului. În acest fel, cititorul poate să-şi imagineze scena şi s-o înţeleagă. Cititorii trebuie să umple spaţiul dintre experienţa descoperirii a ceea ce merge dincolo de imaginaţia imediată şi atunci, când ei fac acest lucru, pot spune „Aha!”

Nu este suficient să suprapui două imagini ce par fără legătură între ele. Când am scris partea principală a unui haiku, trebuie să alegem bine cealaltă parte, astfel încât răspunsul cititorului să reflecte juxtapunerea autorului.

Cele două părţi ale unui haiku de succes sunt pline de înţelesuri atunci când sunt citite ca un întreg decât ca părţi separate. Deşi părţile sunt independente şi au propriile lor semnificaţii, atunci când sunt juxtapuse într-un haiku, ele contribuie împreună la o mai bună înţelegere a cititorului.

Bibliografie: Anna Tamour – „ power blackout”, The Heron’s Nest III: 3 „faint thunder –The Heron’s III: 5
Harry Gilli –„hole in the fog” Haiku Light 1999



Niciun comentariu: