„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară


locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

miercuri, 31 octombrie 2007

INTERVIU CU SCRIITORUL SERBAN CODRIN (III)

La 10 ani de la primul interviu publicat aici în două părţi, poeta Angela Baciu Moise revine cu un nou set de întrebări puse lui Şerban Codrin.
Realizat anul acesta, interviul se găseşte în vol. MĂRTURII LA ÎNCEPUT DE VEAC, aflat sub tipar la Ed.”Limes », Cluj Napoca


*

«…poeţii, romancierii, dramaturgii vor avea despre ce să scrie tragedii mai teribile ca Eschil şi romane mai zguduitoare decât cele ale lui Kafka...»

«eu nu lucrez pe orizontală, nu scriu «texte», unul, zece, o sută, o mie, ci construiesc pe verticală, unde fiecare poem devine parte componentă a unei contrucţii ideatice şi formale…»

«Testamentul din strada Nisipuri» (1985 – 1989) a fost un proiect ascuns în sertar.»

ANGELA BACIU M : D-le Şerban CODRIN, mă bucur că reuşim să continuăm un interviu început acum…10 ani (în 1997), mai ţineţi minte? să vedem, astăzi în 2007 cum, dar mai ales, cine sunteţi Dumneavoastra (mai ales pentru generaţiile care poate nu vă cunosc)?

SERBAN CODRIN : D-nă poetă Angela BACIU, strict onomastic, numele meu este Denk ŞERBAN IOAN, fiul inginerului silvic Denk Adolf GHEORGHE şi al Serenei, născută PETROVICI, funcţionară. Bunicul patern, Denk Adolf, silvicultor, avea ascendenţă austriacă; bunicul matern, Petrovici GHEORGHE, croitor-militar, emigrase din Serbia.

În Primul Război Mondial, amândoi luptaseră în armata română fiind căsătoriţi cu două românce. Născută la Castelul din Miclăuşi, astăzi Judeţul Iaşi, mama a fost botezată de Emil RACOVIŢĂ, familia ei primind oaspeţi pe Nicolae IORGA, George ENESCU, Mihail SADOVEANU, George TOPÂRCEANU, Otilia CAZIMIR, Sergiu CELIBIDACHE, Ion ZAMFIR. Denk Adolf condusese la vânătoare în munţii Neamţului pe George TOPÂRCEANU, iar Gheorghe PETROVICI fusese croitorul personal al mareşalilor Ion ANTONESCU, Ion AVERESCU. Părinţii mei au făcut cunoştinţă cu «binefacerile» comunismului. Mama, în anul 1949, tata între 1949-1964, cu o mică întrerupere, au fost condamnaţi şi întemniţaţi sub acuzaţia de «duşmani ai poporului».

Cu totul întâmplător, m-am nascut în Bucureşti, 1945, în dimineaţa zilei de 10 mai.

Regele Mihai a telegrafiat familiei să fiu botezat Victor, dar mama nu a fost de acord.

Am urmat clasele elementare în diferite şcoli de pe Valea Bistriţei, la Ceahlău, Valea-Rea, Bacău, în actualul Colegiu «Ferdinand», fost Liceul «George Bacovia», fosta Şcoală medie-mixtă nr.1. Mi-am început aventura literară prin clasa a II-a, repovestind ceea ce citeam: romane de Alexandre DUMAS, SADOVEANU, piese de teatru de ESCHIL, SOFOCLE, EURIPIDE, SHAKESPEARE, CARAGIALE, chiar marea tragedie “Faust” de GOETHE, în clasa a V-a. După absolvirea Liceului “Dimitrie Bolintineanu” din Bucureşti (1963), am fost student al Facultăţii de Limbă şi Literatură Română, promoţia anului 1968.

ANGELA BACIU M : Ce colegi aţi avut?

ŞERBAN CODRIN : Am fost coleg în grupa 502 cu : Ion ALEXANDRU, Adrian PĂUNESCU, Constanţa BUZEA, Dorin TUDORAN, Liviu GRĂSOIU, Dorin GRĂSOIU. În alte grupe se găseau Gheorghe ISTRATE, Cristian LIVESCU, Teodor CRISTEA, Tia ŞERBĂNESCU, iar primprejur mai mari, mai mici, Laurenţiu ULICI, Mircea IORGULESCU, Stelian TABARAŞ, Alex. ŞTEFĂNESCU, Mirela ROZNOVEANU. Mă numeam Petrovici Şerban, pentru că Denk ŞERBAN era prohibit; devenisem, în acte, frate cu mama şi fiu al lui Petrovici GHEORGHE, croitorul antonescian.

ANGELA BACIU M : Când aţi debutat?

ŞERBAN CODRIN : Am debutat în…1960, dar am tipărit prima carte în 1982, cu pseudonimul Şerban CODRIN.

ANGELA BACIU M: Care este cartea care v-a “chinuit” cel mai mult? Care este cartea pe care o iubiţi cel mai mult?

SERBAN CODRIN: Sunt un autor relativ sărac în titluri. În zona textului versificat, cele 20 de volume au devenit patru, în limbajul criticii literare, “cărţi monumentale”.

Eu nu lucrez pe orizontală, nu scriu «texte», unul, zece, o sută, o mie, ci construiesc pe verticală, unde fiecare poem devine parte componentă a unei construcţii ideatice şi formale. Am terminat «Şapte imnuri către soare» în anul 1964, dar a devenit abia partea întâi din «Carte către exil interior» (1964-1982), tipărită în formă completă în 1997, cu un sumar de 199 de texte. În diferitele ei variante, cartea a fost respinsă de la publicare prin judecata unor anumite concursuri de debut. Întrebaţii pe poetii Liviu Ioan STOICIU, Alexandru MUŞINA, Florin IARU cine pe cine respingea. Dovezile se află în biblioteci, în seria volumelor de debut colectiv de la Editura «Albatros».

Am avut norocul descoperirii luminii tiparului prin voinţa lui Ştefan AUGUSTIN DOINAŞ şi prin opoziţia Constanţei BUZEA şi a lui Laurenţiu ULICI. Fie-i numele binecuvântat, Gabriela NEGREANU şi ciudatul Mircea SÂNTIMBREANU s-au străduit să-i dea dreptate lui Ştefan AUGUSTIN DOINAŞ, încercând o cărţulie din rţmăşiţele altor cinci, cu un titlu de circumstanţă, «Imnuri către soare».

«Testamentul din strada Nisipuri» (1985-1989) a fost un proiect ascuns în sertar. Citeam fragmente prozatorului Aurel Maria BAROS, când ajungeam, rar, în biroul său de contabil la sediul UNIUNII SCRIITORILOR. Reunite în ordine alfabetică, după titlu, textele în verset se numeau: «Poeme din cartea de muncă». În toamna anului 1987, criticul Alex.ŞTEFĂNESCU, probabil prieteneşte, m-a certat: «Fugi de aici. Mizeriile acestea sunt testamentul tău şi nimeni n-o să îndrăznească să ţi le publice vreodată!». În felul acesta, am ajuns la titlul definitiv, pentru că eu locuiam pe Strada Nisipuri din Slobozia. Deci, dispuneam de timp să lucrez domol, fără grabă, pentru că miile de versete deveniseră deja testamentare !

M-a prins 22 decembrie 1989 cu munca neterminată. Creaţie deschiaă, ori avea 4 părţi, ori 40, mesajul se completa, dar în esenţă nu se modifica.

S-a tipărit în anul 2002, la Ed. »Vinea” şi nu a fost remarcat de nimeni. Călăuzit de «omul Virgil», Şerban CODRIN face o năstruşnică drumeţie, în care cunoaşte Infernul, Purgatoriul şi Paradisul secolului de pomină XX, prin grija nomenclatorului de profesiuni, de la acari, cantonieri, culegători, ţărani, hingheri, buldozerişti (Infernul !), la intelectuali şi artişti (Purgatoriul !), pentru ca activiştii, profeţii, dictatorii să ne întâmpine în Paradis, unde tronează Satan, adica Vladimir Ilici, revoluţionarul de profesie. Ioan VIERU şi Nicolae TZONE au reuşit să-mi scoată poemul din sertar şi să-l tipărească, totuşi fragmentar, încă o dovadă că poeţii, cel puţin din când în când, dialoghează, ba chiar destul de apăsat, până la cea mai altruistă colaborare (…).

ANGELA BACIU M : Ce a urmat?

ŞERBAN CODRIN : După tipărirea cărţii «MAREA TĂCERE» (2001), rămas la rândul meu fără ocupaţie, prietenii de la Filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor, Ion ROŞIANU, Ovidiu DUNĂREANU, Dan Ioan NISTOR, au început să mă chestioneze: acum încotro? Cum răspunsul, spre Slobozia cu microbuzul, nu le era satisfăcător, m-a ajutat Olimpiu VLADIMIROV cu invitaţia să-mi arate Delta Dunării, cel puţin pe la margini. După o noapte de taifasuri şi o dimineaţă prelungită la cafeneaua de lângă geamia din Isaccea cu nimeni altul decât Marian DOPCEA, mare degustător şi risipitor de versuri, am găsit calea.

ANGELA BACIU M : Aveţi pe masă un exemplar din masivul volum «Baladierul».

ŞERBAN CODRIN : Fără să fi fost în posesia unor idei foarte clare despre ce urma să construiesc, proiectul avea să se clarifice după exact un an de muncă. Travaliul, cu reluări permanente, cu renuntâţări şi rescrieri repetate, zi de zi, noapte de noapte, a durat aproape patru ani. În cele din urmă, doborât ca un atlet după cea mai epuizantă cursă, am reuşit să ating, într-un fel, panglica de la linia de sosire… Abia pe parcursul eforturilor mi-am dat seama cât de bine îmi prindeau vremurile când scriesem tanka, renku, cu budhismul ideilor, cu tehnica literară specială, cu exerciţiile mentale, care acum mă ajutau să depăşesc perioadele de criză pentru că eram terorizat de frica rătăcirii, a eşecului.

Da, EMINESCU avusese intuiţie perfectă atunci când se scufundase în oceanul ideatic al lui Budha !

Cele 66 de balade şi 300 de sonete alcătuiesc o arhitectură labirintică, ironic culturală, dincolo de faptul că sugerează lectura unui poem pentru fiecare zi a unui an. Suntem prea grăbiţi, am uitat ce înseamnă meditaţia, dar pe mine nu mă deranjează, continui să gândesc la destin, credinţă, dragoste, timp, absurd, univers, efemeritate, ceea ce poeţii repetă dintotdeauna şi nu vor înceta niciodată să o facă.

ANGELA BACIU M : Sunteţi un om împlinit… profesional, sufleteşte? Descrieţi o zi din viaţa Dumneavoastră.

ŞERBAN CODRIN : Niciun creator nu este întrutotul împlinit, cum spuneţi dragă poetă Angela BACIU, profesional. Dă-mi un singur nume şi am curajul să rostesc din răsputeri: minte, de o mie de ori minte !

Orice autor lasă în urma lui o creaţie neterminată, chiar dacă apelez la nume sacre: EMINESCU, CREANGĂ, CARAGIALE, …BACH, MOZART, WAGNER, ENESCU… Aş fi vrut să scriu mult mai multe piese de teatru, dar am renunţat, datorită răutăţii vremurilor.

Ca poet am un proiect pe care l-am construit mintal în ultimii ani. Pentru că este imposibil de realizat în amploare, câteva fragmente intră în componenţa “Baladierului”. Probabil, un poet al viitorului va ajunge cu puterile sale la aceleaşi idei şi va realiza o creaţie mareaţă. «Testamentul din strada Nisipuri» este fragmentar însă nu se observă. Orice creaţie, de fapt, face parte din altceva mult mai amplu…

Sufleteşte ? Nu se poate răspunde decât prin… truisme… O zi din viaţa mea nu are cine ştie ce relief exterior. Am fost un foarte bun, conştiincios dascăl de catedră, detestat de autorităţi, umilit de proşti, alungat dintr-o şcoală marginală în alta. Lucram la rescrierea «Ţiganiadei» şi-mi risipeam timpul dimineaţa, după-amiaza, seara prin tot felul de clase, cheltuiam 14 ore pentru 4 ore de predare. Conjuraţia imbecililor, împrejur, funcţiona ireproşabil.

După anul 1990 m-am lansat în administraţia culturală, unde m-am izbit de aceeaşi cortina de fontă. Am fost director de instituţii, dar m-am retras prin demisii din revărsarea noroiului pestilenţial. Mi-a rămas creaţia, singurul spaţiu sacru, un fel de Împărăţie a Domnului. Aici, nici o speranţă, loviturile s-au abătut cu aceeaşi frecvenţă din partea aceloraşi nătărăi.

Scriu în singurătate, zi şi noapte, cu lungi perioade, când par total absent de pe această lume.

Niciun comentariu: