„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

duminică, 2 septembrie 2007

Împovărată de propria culoare (I)

Începem azi postarea unui eseu de dimensiuni mai mari al lui Şerban Codrin, pe care l-am împărţit, pentru a putea fi receptat mai uşor, în 6 episoade. Eseul face cîteva scurte consideraţii asupra specificului poemului haiku şi a tehnicii creaţiei sale care nu este doar una de alcătuire migăloasă a unor tristihuri, ci şi de edificare de sine a celui ce le compune. În continuare, după ce sînt remarcate cîteva poeme valoroase din volumul Greieri pînă la stele al lui Dan Florică, se arată cum pot fi îmbunătăţite alte cîteva dintre ele, sub forma înscenării unui antremament exersînd asupra eliminării elementelor redundante şi a creşterii densităţii estetice a textului.

*

Un haiku este mai mult decât un poem cu totul special, cu o structură complexă, rafinată, labirintică. Lasă impresia unei aparenţe simple, lineare, limpezi. Nimic mai înşelător decât să te lansezi într-o astfel de aventură, unde arta de a modela expresia prin cuvânt contează mai puţin decât acuitatea si profunzimea privirii. Un haiku poate părea banal, dar înlăturând iluzia, nu este exclus să se întâmple miracolul: sub haina săracă dai peste o inimă de erou si o minte înaltă, profundă, de înţelept. Poetul de haiku este un fel de expert în arte marţiale: exersează, revine, repetă, reface mişcarea de mii de ori, se antrenează asemeni unui discipol în karate-do, în sumo, în judo.


Cu cele 17 silabe ale sale (sau mai puţine, în anumite împrejurări, dar niciodată mai multe, pentru că îl pândeşte fatalul pericol al degradării), un haiku este neîncăpător pentru necunoscător, dar suficient pentru iniţiat, care se desăvârşeşte rămânând în limitele modestiei. Neiniţiatul îşi urmează calea (do), devine un maestru, dar nu acesta este scopul. Măiestria nu trebuie separată, ruptă, dezbinată, din contra, capătă un profund sens numai îmbinată cu efortul de a cunoaşte. Poetul de haiku nu este un artizan mai mult sau mai puţin abil, ci un spirit în căutarea iluminării. El ştie că nu există perfecţiune, ci numai o cale. A practica haiku-ul ca o prestidigitaţie reprezintă o rătăcire, o abandonare a ţelului suprem perfecţiunea spirituală a discipolului, a maestrului, a poetului.
De aceea, tehnica se învaţă, la măiestrie se ajunge prin lungul, modestul exerciţiu al scrierii, al eşecului, al reluării mereu si mereu. Despre artă să nu vorbim, este rezervată numai celor aleşi, care au îmbinat măiestria totală cu iluminarea. Nu înseamnă că poeţii nu urmează, fiecare în felul său, aceeaşi cale, mai înainte, mai înapoi, după posibilităţi.


Să ne limităm la efortul de a căuta măiestria si vom analiza câteva texte din Greieri până la stele de Florică Dan, editura Haiku, Bucureşti, 1999, ediţie liliput trilingvă, română, franceză, engleză, cu o prefaţă semnată de Florin Vasiliu. Iată ce se afirmă: “I-a fost mai uşor ca altora să înveţe si lecţia haiku-ului, pentru că l-a ajutat talentul (n.n.). La început, capcana poetizării si a metaforei l-a prins, ca de altfel pe majoritatea membrilor cercului, fapt oglindit în placheta Micropoeme, unde si-a adunat exerciţiile sale de haiku, de la poeme cu iz şcolăresc, până la un pumn – dar nu mai mult – dintre cele mai veritabile haiku-uri”.


Prefaţatorul citează patru poeme “cu care s-ar mândri toţi cei care (sic!) scriu haiku-uri. Cu ultimul s-ar câştiga sigur si un concurs internaţional.
Noi l-am pus la suflet spre neuitare. Haiku-ul românesc s-a îmbogăţit cu un poet nou: Florică Dan”.


Să reamintim cele patru lăudabile haiku-uri, dar vom comenta ceva mai încolo. Aşadar:


Vine furtuna:
tunetul clatină
flacăra candelei.

Ciulinii toamnei
călătoresc cu vântul
fără-o leţcaie.

Dincolo de gard
înghiţind o pădure...
Întunericul.

Împovărată
de propria-i culoare –
o dalie.


Prefaţa se încheie astfel: “După acest al doilea volum, pauza va fi un sfetnic bun pentru poet, pentru că privind înapoi va înţelege că treptele din faţă, cele ale urcuşului, nu s-au terminat”.


Misiunea noastră îşi propune numai să judece, iar nu să comenteze treptele deja urcate. Semnatarul cărţii e prezentat ca un poet nou ajuns la măiestrie, prin urmare un maestru.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Mă bucură această iniţiativă de a publica eseuri scrise de domnul Şerban Codrin. Am convingerea că fiecare dintre noi are de învăţat din comentariile domniei sale. Mai ales unii dintre noi, care s-au "dedulcit" (cum îmi spunea sus-numitul) la a scrie haiku. Ori învăţăm, ori ne lăsăm pentru totdeauna:)
Cu stima,
Florinel