„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

marți, 25 septembrie 2007

Makoto - sinceritatea în haiku


Cu acest text încerc să lansez o serie de articole care să se refere la valorile estetice caracteristice poeziei de factură niponă. În acelaşi timp, aş vrea ca el să fie şi o provocare pentru marii maeştri pe care-i aşteptăm cu contribuţii personale. Textul a fost postat pe site-ul Europeea în august 2006 şi a avut şi un comentariu valoros al Magdalenei Dale care va fi postat în continuarea lui.

*


Sinceritatea în scris este o valoare echivocă. Spiritul occidental a cultivat-o ca un fel de valoare existenţială, ca o dovadă mai curînd a unei trăiri profunde, autentice şi, în acest fel doar, şi originale. Individualismul exacerbat a statuat faptul că fatalmente fiecare ins ar fi o lume, un microcosmos ce rămîne de descoperit. O lume ce se poate pierde doar prin lenea de a fi, prin faptul că pregeţi să te afli, să te cunoşti, să te afirmi, expunîndu-te. Originalitatea este într-un fel garantată de faptul că ajungi la eul tău autentic, la profunzimile lui greu sondabile, deşi aceasta îţi impune adesea şi descoperirea unui alt registru expresiv în care să prezinţi nefalsificat acea unicitate.

Pentru poezia japoneză, termenul makoto înseamnă sinceritate, deşi nu este vorba de o interpretare care să se suprapună peste cea occidentală. Dealtfel şi sinceritatea scriiturii literare occidentale riscă destul de des să cadă într-un fel de idiosincrazie, descoperirea unui eu înverşunat în sine, incapabil să accepte că orice comunicare înseamnă un rabat făcut consensului. Şi, în acest caz, incomunicabilul, inexprimabilul nu mai este acel indicibil, inefabil, negrăit, nespus care creează dificultăţi găsirii unei expresii (doar pentru a stimula căutarea), ci înrăire în a crede că partea cea mai bună a eu-lui este tocmai cea care nu are nici o şansă de a fi exprimată, împărtăşită altuia – eul monstruos, unic care face urticarie la gîndul că alţii nu-l pot accepta aşa cum este.

Sinceritatea iniţială a poeziei tanka este aceea a emoţiei netrucate comunicate spontan şi dezinvolt. Acest gen de sinceritate este cunoscut şi poeziei occidentale de factură romantică. Dar, întrucît poezia tanka a fost cultivată asiduu şi îndelung în creaţia cultă, ca poezie de curte, ea a devenit treptat o poezie artificioasă, aristocratică, manieristă şi a fost necesară revoluţia haiku-ului pentru a revoluţiona mentalitatea lirică japoneză îndreptînd-o spre alte exigenţe ale exprimării şi, evident, şi spre alt mod de a concepe sinceritatea.

Spiritul haiku-ului tinde astfel să elimine în primul rînd toată contorsionarea expresiei poetice artificiale şi, odată cu ea, şi balastul eului (cu emoţia lui factice). În haiku nu există dorinţă de originalitate, nu contează cine se exprimă, cine vorbeşte. Sinceritatea constă în a te pune în slujba stării de haiku, în a simţi şi a reda iluminarea (satori), clipa adevărului (sanzei) şi în ea starea de impersonalitate vibrantă a comuniunii cu lumea.

Elanurile transfiguratoare ale haijinului au discreţia cercurilor în apă, eul haijinului este doar un gol vibrînd în expansiune. Trăirea lui nu este decît o trăire ontologică rezultată dintr-o asceză a sinelui, dintr-o renunţare înţeleaptă la egoismul individualist. Makoto este acum o sinceritate despovărată care trăieşte o comuniune extatică cu adevărul lumii, al lucrurilor ei mărunte. O lipsă de efort, o spontaneitate şi o autenticitate dedicată.

Se înţelege că ea se întîlneşte cu acel karumi –uşurinţa, dezinvoltura, firescul, naturaleţea. Se spune că haiku-ul e poemul unei respiraţii. Trăirea are spontaneitatea firească a minunii, expresia pe aceea a gestului cel mai simplu şi inevitabil al vieţii. Haiku-ul e doar un simplu gest vital. Umil şi totodată indispensabil. Pe cît de fragil, pe atît de grav.

Nichita Stănescu şi-a intitulat un volum Respirări sugerînd că poezia este un fel de a doua natură pentru cine a mizat pe ea. Se face ca o respiraţie, este de fapt respiraţia duhului. Şi haiku-ul devine un gest natural pentru cine a cultivat în prealabil expresia laconică, concentrată, dar elocventă prin omisiune, şi pentru cine a deprins în prealabil gustul pentru contemplarea mută a naturii. Pentru cine nu ţine să se ghiftuiască şi se mulţumeşte cu bogăţia infinită a puţinului.

*

Comentariul: Magdalenei Dale:

Mulţumesc pentru text, Corneliu! Votez textul pentru informaţiile atât de necesare şi pentru eleganţa exprimării. Am mai găsit câteva informaţii legate de valoarea estetică makoto în cartea domnului Florin Vasiliu „ Poezia lirică japoneză – valori estetice”.

Makoto se scrie cu două ideograme: prima cu înţelesul de „lucru adevărat” şi a doua cu sensul de „cuvânt adevărat”, punând sub semnul identităţii adevărul din lucruri, realitatea, cu adevărul din cuvinte, rezonând sinceritatea şi reflectând în acelaşi timp o veche credinţă în puterea magică a cuvântului (kotodama – spiritul din cuvânt). Este o credinţă străveche, regăsită şi în cultura altor popoare, constând în ideea că anumite cuvinte posedă puteri benefice sau malefice şi pot fi eliberate prin rostire intenţionată sau întâmplătoare. În kojiki domina credinţa în puterea malefică a cuvintelor, dar in manyoshu, se constată caracterul benefic al cuvintelor.
Makoto este constituit din valorile mei, sei şi choku. Mei – strălucire, sei – puritate şi choku – onestitate, francheţe.

Valoarea estetică a termenului este pusă în evidenţă în creaţii ca o reacţie faţă de poemele artificiale, sofisticate.



Niciun comentariu: