„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

luni, 3 septembrie 2007

Interviu cu Vasile Moldovan, preşedintele Societăţii Române de Haiku


Publicăm acum ultimul din seria celor trei interviuri realizate de Petre Flueraşu cu personalităţi ale lumii haiku.

*

Vasile Moldovan:

Haiku-ul este un poem al esenţelor, unul din cele mai scurte poeme din lume”

Petre Flueraşu: Ce a însemat în viaţa dumneavoastră haiku-ul şi cum aţi ales să scrieţi în acest stil?

Vasile Moldovan: O Fata Morgana. Alerg aproape de o viata după el si nu stiu daca îl voi întâlni vreodată. Am debutat în numărul 2 al revistei Haiku, număr apărut în vara anului 1990.

P.F.: Sunteţi în acest moment preşedintele executiv al Societăţii Române de Haiku (SRH). Care a fost motivaţia înfiinţării acestei organizaţii şi care ar fi până acum realizările ei?

V.M.: Se simţea nevoia unei autoritaţi în domeniu, a unei instituţii care să coordoneze acţiunile creatorilor de haiku, să faciliteze întâlnirile acestora. Nucleul în jurul căreia avea să se formeze societatea l-a constituit Colegiul de redacţie al revistei Haiku. Din acesta făceau parte scriitori de prestigiu: Marin Sorescu, Ştef. Aug. Doinaş, Aurel Rău, Vasile Smărăndescu, Ion Acsan, Mihail Diaconescu. Ulterior s-a format un cenaclu de haiku în Bucureşti, care în present numără 17 ani de existenţă şi poartă numele iniţiatorului său, Florin Vasiliu. Societatea Română de Haiku s-a constituit la 19 martie 1991. având ca preşedinte de onoare pe scriitorul Ion Acsan, preşedinte Florin Vasiliu, vicepreşedinţi Vasile Smărăndescu şi Ion Codrescu. În decursul anilor, SRH a constituit cenacluri de haiku în mai multe oraşe. Unele dintre acestea (Constanţa, Târgu-Mureş, Slobozia) au devenit societăţi sau cluburi de haiku de sine stătătoare, continuînd să conlucreze cu SRH din care s-au desprins. La un an de la înfiinţare, SRH s-a afiliat la Haiku International Association cu sediul în Tokyo, şi a început colaborarea cu societăţi de profil din SUA, Marea Britanie, Germania, Belgia. În 1992 a luat fiinţă Editura Haiku, care preţ de un deceniu a publicat câteva zeci de cărţi de haiku, majoritatea în ediţii trilingve: română, engleză şi franceză. Printre realizările societăţii se înscriu la loc de cinste antologiile naţionale de haiku, care au avut un rol important în cultivarea haiku-ului în limba română.

P.F.: Care ar fi după dumneavoastră punctele forte ale poeziei de sorginte niponă, puncte ce ar recomanda-o astăzi cititorilor?

V.M.: Concentrarea şi accesibilitatea. Haiku-ul este un poem al esenţelor, unul din cele mai scurte poeme din lume, alături de poemul întrun vers, creaţie a literaturii noastre. Accesibilitatea se referă la doi parametri principali: limba engleză şi Internetul. Majoritatea poeţilor îşi traduc poemele tanka şi haiku în limba engleză. Revistele de haiku din Serbia, Croaţia, Slovenia, parţial şi din România apar bilingv. Cele mai cunoscute reviste de haiku din Japonia – HI, Ko, World Haiku şi Ginyu- apar atât în engleză cât şi în japoneză. Şi, ceea ce e mai simptomatic, numărul poeţilor japonezi care scriu haiku direct în engleză e în continuă creştere. Alături de engleză, Internetul este un alt “vehicul” care face ca practic haiku-ul să nu aibă frontiere.

P.F.: Sunteţi de acord cu transformarea poeziei nipone, cu occidentalizarea ei?

V.M.: Orice organism viu e supus transformării, schimbării, devenirii. Doar o limbă moartă stă încremenită în proiectul ei. Japonezii circulă la modul ideal în raport cu românii. Ei studiază experienţa altor popoare şi sunt la current cu marile probleme care caracterizează lumea contemporană. Poeţi japonezi de marcă au cutreierat lumea, au făcut cunoscut haiku-ul nipon, dar s-au şi inspirit din realităţile altor popoare.

P.F.: Cum comentaţi stilurile din ce în ce mai îndepărtate de varianta clasică adoptate de occidentali şi transformarea haiku-ului tradiţional în senryu, cu toate modificările ideatice inerente acestui proces?

V.M.: Senryul este un gen care s-a desprins din haikai încă din vremea lui Basho. Este un fel de haiku comic, apropiat de epigrama occidentală. Deşi este mai relaxat în privinţa regulilor poetice, se scrie foarte greu. În afară de creatorul său care i-a dat şi numele, nu cunosc un alt autor japonez sau străin care să- i fi dat strălucire. Ca în aproape orice fenomen literar şi în haiku există autori tradiţionali şi autori moderni. De regulă vârstnicii sunt conservatori, tradiţionalişti, iar tinerii spărgători de tipare, moderni. Importantă este valoarea poetului, respectiv a poeziei.

P.F.: Credeţi că o carte de haiku poate deveni best-seller în România?

V.M.: Nici măcar în Japonia. Acolo există o singură autoare care a avut două cărţi de tanka ce au devenit best-seller-uri în anii ’70. De atunci minunea nu s-a mai repetat., exceptându-I pe cei patru “evanghelişti” ai haiku-ului: Basho, Buson, Issa şi Shiku

P.F.: În momentul în care scrieţi, aveţi în vedere un public ţintă, şi dacă da, ce le oferiţi celor care aleg să vă citească?

V.M.: Îi am în vedere în primul rând pe autorii români de haiku, dar şi pe cititorii de limba engleză. Caut să le ofer ceea ce nu au văzut la alţii.

P.F.: Ce proiecte va demara SRH în viitorul apropiat pentru a ajunge la cititorii tineri?

V.M.: Vom continua sa scriem, pe cât posibil mai tinereşte, şi să-i învăţăm pe alţii mai tineri ca noi, dacă au chemare, să scie haiku. Îi vom îndruma spre concursurile de profil interne şi internaţionale astfel ca sa ardă etapele şi să ajungă mai repede ca noi, cei din generaţia de sacrificiu, la porţile afirmării.

P.F.: Cum este privită România pe scena internaţională a haiku-ului şi care este raportul dintre Societatea Română de Haiku şi World Haiku Association?

V.M.: Poeţii români se bucură de stimă pe plan internaţional. Aproape nu există comcurs internaţional în care conaţionalii noştri să nu se numere printre laureaţi. La ora actuală, după calculele mele, poeţii care au primit cele mai multe şi mai prestigioase premii internaţionale pentru haiku sunt americanul Bruce Ross, care a vizitat România şi este căsătorit cu o româncă şi românul Eduard Ţară din Iaşi, membru al SRH.

P.F.: Credeţi în viitorul haiku-ului ca literatură de consum sau preconizaţi o continuă izolare spre o poziţie de nişă în cadrul mass-media?

V.M.: Nu cred nici în una, nici în alta. Dintre sporturi numai fotbalul umple stadioanele. În literatură romanul e genul privilegiat. Deşi pare un gen simplu de scris şi uşor de înţeles, haiku-ul nu poate fi comparat cu muzica uşoară, care ca şi fotbalul umple stadioanele, ci mai degrabă cu opera. E un gen cult şi cere o atmosferă specială care se formează în timp.

Niciun comentariu: