„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

luni, 23 iulie 2007

VOTURI DIN OFF - ÎN LOC DE PREMII SPECIALE

Participanţii la un kukai reprezintă un grup în care principalul cîştig în timp este evoluţia gustului. Nu-mi fac nici un fel de iluzii că modul în care se votează deocamdată ar fi pe deplin mulţumitor. Mă bucur însă că primele locuri sînt ocupate totuşi, in ciuda unor voturi date de multe ori fără prea mult discernămînt, de poeme bune. Şi, la fel de mult, mă încîntă că pe aceste locuri sînt mereu alţi autori, ceea ce arată că sînt suficienţi care au deprins modul de a face un poem în spirit haiku.

Valoarea concursului ţine fără doar şi poate de existenţa unor participanţi valoroşi şi oarecum rezistenţi la frustrare. Şi de frecventa lor participare cu poeme bine construite care să nu permită coborîrea ştachetei prea jos. Mă bucură atenţia constantă pe care ne-o acordă autori vechi şi hîrşiţi care scriu haiku de mai mult de zece ani: Vasile Moldovan, Jules Cohn Botea, Eduard Ţară, Dan Florică. Sînt încîntat că ne sînt aproape cei care au aflat de haiku doar de pe site-urile literare: Maria Tirenescu, Magdalena Dale, Valeria Tamaş, Elia David, Victoria Chiţoveanu, Cristina Rusu. Dar şi Florinel şi mărţişor (care nu vor încă să li se ştie adevărata identitate). Sînt însă flatat şi de faptul că s-au apropiat în fine de concursul nostru şi cei din Constanţa: Laura Văceanu, Radu Patrichi, Alexandra Flora Munteanu, Ana Ruse. Şi de la Iaşi: Rafila Radu.

Sînt convins că autorii buni vor reuşi să-şi impună gustul, chiar dacă vor mai răbda o vreme faptul că nu sînt totdeauna apreciaţi aşa cum merită, prin faptul că vor ghida treptat gustul celorlalţi atît prin creaţia lor, cît şi prin discernămîntul sporit pe care îl vor manifesta în aprecierea poemelor din concurs. Faptul că prezentăm şi voturile participanţilor într-un tabel aparte poate ajuta la urmărirea felului în care votează cei cu experienţă.

Cred însă că această evoluţie certă dar prea înceată poate fi stimulată şi prin punerea în evidenţă a valorii incontestabile a unor poeme care nu au primit sufragiile meritate. Prin aceasta se poate atenua frustrarea celor ce nu au obţinut suficiente voturi din motive lipsite de obiectivitate şi se poate, de asemenea, tempera exaltarea exagerată a celor ce au cîştigat în fiecare etapă. Clasamentul nu e totul, mult mai important este să învăţăm să apreciem valoarea dincolo de circumstanţele unui vot de multe ori hazardat.

Am ales de aceea, pentru a le face oarecum dreptate, cîteva poeme de o valoare indiscutabilă din partea a doua a clasamentului. Sînt poeme concepute în spiritul unei anume delicateţi, dînd dovadă de o subtilitate mai greu de observat şi de gustat.

Cel mai văduvit pare cel al lui Eduard Ţară care a primit doar un punct:

Vară toridă –
în telefon doar ploaia
pare aproape

Bănuiesc că, datorită faptului că pare să-i lipsească o virgulă după doar, nu a fost înţeles. Punînd virgula, ultimele versuri pot fi citite aşa: în telefon, doar ploaia pare aproape sau aşa: în telefon doar, ploaia pare aproape. În prima variantă (cea de care cred că s-au poticnit cititorii), deşi logic se înţelege ceva, ploaia aceea care este aproape pe această cale nu reuşeşte să ne comunice decît o oarecare confuzie – să fie pur şi simplu paraziţii din aparat?

În varianta a doua, în telefon doar (accentul de intonaţie punîndu-se evident pe doar) capătă altă valoare şi vara toridă e mutată într-un registru figurat. Dacă în realitatea climatică ploaia pare cu desăvîrşire interzisă, în cea sufletească, pe fir, prin vocea răcoroasă şi linştitoare a lui sau a ei, ploaia cu sunetul ei alinător este ca şi aici. Fatalitatea caniculară, febra provocată de distanţa care desparte, primeşte doar aşa, la telefon, o părere de reavănă proximitate.

Poemul lui Vali Iancu are şi el doar 2 puncte:

Doar canicula -
Pe intinsul câmpiei
nici ţipenie

Un haiku al nemişcării în care sînt doar substantive, nici un verb, nici un adjectiv. Construcţia statică pare să fie în spiritul suveran al caniculei care ia totul în stăpînire, nivelează, amorţeşte, aplatizează, asurzeşte. Întindere goală, pustiită de căldură. Parcă-i simţi apăsarea, torpoarea.

Radu Patrichi are doar un punct mai mult:

dogoarea amiezii -
din bârlog popândăul
îşi scoate doar capul

Există aici o solidaritate de comportament care îl umanizează pe popândăul ce consimte la aceeaşi oroare faţă de căldura de afară ca şi omul ascuns în umbra adăpostului său. Sonorităţile popândăului, altfel poate un animal deosebit de sprinten, ne transmit impresia greoaie a celui ce, doborît de căldură, refuză să facă cea mai mică mişcare. Iscodind doar fără speranţă, prin perdea sau prin deschizătura îngustă a bîrlogului, zăpuşeala deprimantă de afară. E în toate o lene resemnată de Oblomov cu draperiile trase.

Gabriela Marcian are, ca de obicei, un timbru aparte plin de nostalgia altor vremi imposibil de recuperat:

Văpaia sobei
Palmele bunicilor
Mângâieri stinse.

Simţi în această notaţie infinita tristeţe a lucrurilor care şi-au pierdut iremediabil căldura. O meditaţie care întîlneşte parcă versul lui Eminescu: „şi mută-i gura dulce-a altor vremuri”.

Haiku-ul lui Florinel ne conduce în primele versuri pe o pistă falsă, ispititoare, ademenindu-ne către liniştea caldă şi binemeritată a căminului la sfîrşitul unei zile de trudă:

În pragul serii
Gura sobei fierbinte

Atmosfera tihnită a căminului este însă dintr-o dată drastic amendată de constatarea unei nepotriviri funciare cu starea sufletească a cuplului, în evident constrast cu cea a sobei:

Jar stins între noi.

În fine, ca să nu urc mai sus, mă opresc la poemul Rafilei Radu care a primit 6 puncte:

pana si
apa cainelui fierbinte
bauta de ciori

O observatie de o mare fineţe, bine gradată. Ceea ce este al cîinelui, în mentalitatea de la ţară, bineînţeles, sînt doar resturile, ceea ce poate fi aruncat. Al cîinelui este ceva ce nu mai poate fi recuperat şi nu poate fi rîvint de nimeni altcineva. Apa cîinelui, de obicei pe lanţ, este apa tristă a celui lipsit de libertate. A celui care nu şi-o poate căuta şi găsi singur. Tocmai de aceea, recursul ciorilor, libere să-şi caute apa oriunde, la apa fierbinte a cîinelui e un semn de uriaşă restrişte. Excelentă metaforă comportamentală pentru secetă. E de-ajuns să vezi.

Ar mai fi şi altele, dar mă gîndesc că las loc şi altor comentatori.

Niciun comentariu: