Cîştigătorii concursului "Still in the stream" comentaţi de Richard Powel

Începînd cu acest articol tradus, deschidem seria traducerii unor articole din vasta bibliografie de limbă engleză.

Am primit încuviinţarea publicării textului de la autorul său Richard Powell care conduce şi site-ul despre care va fi vorba mai jos. Acesta este mailul care ne acordă permisiunea:

Hi Magdalena,

I am happy to permit re-publication of the winning Haiku and commentary. Please provide copyright information along with the excerpt and a link to Still in the Stream.

Thank you,
Richard Powell

Mulţumim autorului pentru bunăvoinţă.

*

Wabi Sabi Haiku este un site care cultivă spiritul a două valori estetice specifice haiku-ului şi destul de permeabile una la alta. Wabi este valorizarea simplităţii şi a frugalităţii. Face parte din recuzita austeră a haijinului care refuză excesele şi reuşeşte să înmulţească puţinul. Sabi se referă la simţămîntul nostalgiei, la tristeţea fermecată care ne cuprinde în faţa lucrurilor vechi şi părăsite, la dorul care se împlineşte în chiar suferinţa pe care ne-o trezeşte patina aşezată peste tot ce e vetust, uzat, datat.

Site-ul organizează concursuri tematice sub egida Still in the Stream . O traducere liberă ar putea fi – liniştea pîrîului. Se înţelege că este aici un mic oximoron, pîrîul este totdeauna vioi, clipoceşte, susură, nu tace, dar în murmurul său este împletită liniştea.

Primele trei locuri la ultimul concurs se bucură de comentarii din partea organizatorilor. Traducerea mea sper să folosească celor ce doresc să prindă gustul acestor mici poeme.

*

Winners of the Still in the Stream Haiku Contest

"Locul I

each nail
grieves in its own voice
leaving the wood

fiecare cui
se întristează cu propriul glas
părăsind lemnul

William Hart

Acest haiku de William Hart este fidel spiritului şi disciplinei haiku, deşi foloseşte elemente ale tradiţiei poetice vestice. Poemul începe cu o mică şi deosebită imagine, un cui, căruia îi atribuie apoi un element antropomorfic, o tehnică controversată printre iubitorii de haiku. Poemul este salvat de la descalificare de către ultimul vers care completează imaginea şi produce o experienţă aha! Cuvîntul „întristează”, realizăm acum, nu atribuie o emoţie umană unui obiect inanimat, ci ne permite să auzim sunetul într-un fel nou.

Un poet mai puţin experimentat ar fi spus: cuiele „cîntă” cînd părăsesc lemnul, dar William Hart evită o asemenea comparaţie prea uzată şi foloseşte simplu şi ambiguu, dar agreabil evocativ, „glas” pentru a exprima elementul auditiv al imaginii.

Frumoasa, aproape ascunsa asonanţă între "each", "grieves" şi "leaving" creează impresia unui scrîşnet al scoaterii. Cu deosebire al doilea vers al poemului devine, în registrul tonal, un suspin. Îţi dai sufletul în ultimul vers şi îţi revii în sunetul mai jos al ultimului cuvînt. Această structură lingvistică completează adecvat sonorităţile cuiului care au o calitate asemănătoare, dar cu margini mai dure. Astfel poemul amplifică momentul şi transpune imaginea strident fonică într-una poetică. Ceea ce revine la definiţia clasică a ce numim sabi şi îi realizează efectul cu un impac rapid şi impresionant.

Poemul este lăsat şi pe seama cititorului. Există ecouri adînci, aproape spirituale, însumate într-un moment sfredelitor, dacă şi cititorul îşi convoacă propria pierdere în poem. Cuiul a ieşit, există un gol în lemn şi propriul simţămînt de tristeţe al cititorului sporeşte prin chiar acest gol, domolit apoi de valorile tonale. Acesta este, să admitem, chiar o imagine a unui cui vechi scos din lemn, dar el sugerează ceva mult mai semnificativ. În aceasta constă reuşita poemului şi una din marile lui virtuţi ale formale.

Rar conţine un poem un echilibru al numeroaselor elemente de valoare într-o atît de compactă şi eficientă realizare, cîştigîndu-şi locul de vîrf în acest concurs.


Locul II

benumbed by coldness,
in the empty swallow's nest
the last butterfly

amorţit de frig,
în cuibul gol al rîndunicii
ultimul fluture

Vasile Moldovan*

Acest haiku al lui Vasile Moldovan surprinde sfirşitul unui anotimp. În doar cîteva versuri înţelegem, fără să ni se spună, că rîndunelele au plecat unde vremea e caldă încă, iar fluturele nu,ori pentru că era prea tîrziu să mai iasă din crisalidă, ori pentru că nu este o specie migratoare. În orice fel am pricepe lucrurile, ceva e trist dar şi frumos în imaginea acestei fiinţe fragile odihnind în cuibul gol.

Deşi acest poem ne îndreaptă atenţia către frumuseţea efemeră a fluturelui, el se bizuie pentru efectul său poetic pe contextul cuibului gol. Acesta nu-i cuibul fluturelui, ci al rîndunelei. Şi rîndunelele după cum ştim nu se minunează de frumuseţea hranei lor. Nu sînt sigur dacă rîndunelele mănîncă fluturi, dar cu siguranţă se hrănesc cu multe din rudele lor. Cu toate că acest zburător întîrziat se odihneşte aici în această cupă de lut, ni se aminteşte de puii recent umflaţi, de faptul că trupul lor provine din insecte, că acest adăpost rotund conţine nu doar un fluture, ci recolta de ploşniţe şi ţînţari a unei veri întregi. Ele au fost consumate, dulceaţa trupurilor din carcase a furnizat energia pentru a construi cuibul şi s-a preschimbat în penele, oasele şi ciocurile puilor. Cuibul este o dovadă a orelor de trudă, a unui anotimp de agoniseală şi hrană, sau plecarea şi întoarcerea şi în fine acel ceas al naturii care bate orele sale.

Există o frumuseţe uitată acolo, în cuibul gol, chiar dacă n-ar fi fost în el şi fluturele care să ne atragă atenţia. Absenţa fostei plenitudini, „scoica” (shelness) lucrurilor, rămăşiţa, ceea ce dăinuie după ce viaţa a dispărut, aceste impalpabile relicve au propria lor frumuseţe. Urmele paşilor, o barcă într-un şopron, o maşină închisă într-o bucăţică de curte, toate goale. Cuiburile goale, casele părăsite, containerele deşerte, arată oricui lipsa, ceva care a dispărut, s-a deteriorat.

Acest haiku ne arată că orice fluture delicat este doar o pată de culoare pe o paletă mai largă, o piesă într-un puzzle întortocheat, prea frumos pentru a-l putea percepe pe de-a-ntregul. În schimb, ar trebui să contemplăm ceea ce stă-n puterile noastre, de pildă, în aceeaşi măsură pustiul ca şi desăvîrşirea, iarna - la fel de importantă pentru ciclul vremii ca şi vara."


Locul 3

ringing through morning mist
church bells mingle
their different faiths

sunînd prin ceaţa dimineţii
clopotele bisericilor amestecă
diferitele lor credinţe

- Beebe Barksdale-Bruner

Ceaţa poate aduce poemului blîndeţe, linişte, întunecare sau chiar răcoare. Acest haiku al lui Beebe Barksdale-Bruner pune în contrast liniştea blîndă a ceţii cu tonurile puternice şi luminoase ale clopotelor înmuind un sens (cel văzut) în timp ce un altul este intensificat (cel auzit).

Poetul sugerează, prin descrierea ceţii care amestecă clopotele, observaţia finală a diferitelor credinţe reprezentate de fiecare din ele. În felul acesta, noi nu auzim doar amestecul clopotelor, ci şi al mesajelor reprezentate de ele. A face experienţa amestecării clopotelor în ceaţa rece trebuie să fie un lucru deosebit. Este şi amestecul credinţelor al fel? O întrebare atît de adîncă într-un poem atît de mic.

Adîncimea poemului merge însă şi mai departe, atingînd prin yugen, acel mister din spatele sau de dedesubtul lucrurilor. Imaginea clopotelor în ceaţă este ritmată. Cititorul se opreşte să asculte, apoi pleacă din nou. Frumuseţea religiei instituţionalizate e reprezentată de clopotele chemînd pe cel pierdut către un liman salvator. În contrapunct cu această distinctă chemare, simţim expansiunea în afara turlei sacre a necunoscutului aflat în ceaţă şi mister. Reflectînd în continuare, resimţim chemarea clopotelor către unirea celor deja adunaţi întru sunet, permiţîndu-ne să exersăm o altă asociere. Această diferenţă arată calea wabi şi ne acordă permisiunea de asculta, de a observa, de a fi preoţi ai solitudinii, trasînd un curs în tonuri pale.

* Vasile Moldovan este preşedintele Societăţii Române de Haiku

*

Comentariul la al doilea loc în original:

"This haiku by Vasile Moldovan captures the end of a season. In these few lines we understand, without being told, that the swallows have flown off somewhere warm but the butterfly has not, either because it was too late emerging from its chrysalis, or because it is not the sort of butterfly that migrates. Either way we comprehend something sad but beautiful in this fragile creature resting in an empty nest.

While this poem draws attention to the transitory beauty of the butterfly, it relies on the context of the empty nest for some of its poetic effect. This is not a butterfly nest, it is a swallow nest. And swallows as far as we know do not marvel at the beauty of their meal. I'm not sure if swallows eat butterflies, but they certianly eat lots of their cousins. Yet as this late flyer rests here in this deliberatly crafted cup of mud, we are reminded that swollen chicks recently fledged, that swallows are made up of insects, that this rounded vessel contains not just this one butterfly, but a summer's worth of bugs and other gnats. They were consummed, their suggary body casings providing the energy to construct the nest as well as the feathers, bones, and beaks of the chicks. The nest is a record of swallow hours, a season of gathering, feeding, or leaving and returning and finally a timeclock that was punched out.

There is beauty left in the empty nest, even if the butterfly was not there to draw our attention to it. The absence of a former fullness, the "shellness" of things, the after effect, what is left after life moves on, these indefinable remainders have their own beauty. Footprints, a rowboat in a boat shed, a locked car in a scrap yard, all empty. Empty nests, empty houses, empty containers, point to something missing, something gone, something used up.

This haiku reveals that every delicate butterfly is a shard of color in a larger mural, a piece in an intricate puzzle too beautiful to comprehend as a whole. Instead we must gaze on what we can, emptiness as much a part of the picture and fullness, winter as essential to the cycle as summer."